miercuri, 30 octombrie 2013

CO+RUP+TIA

co+RUPT+ia este o rupere de la valorile morale, o RUPere de la singurul imperativ al lui DUMNEZEU: IUBIREA pentru OM si valorile sale interioare, o RUPere de la BINE, de la BUNUL SIMT, o rupere de DUMNEZEU si sentimentele IUBIRII ABSOLUTE, o RUPere de SINE si o pierdere in nonvalori , o RUPere de UMAN. Co+RUP+tia  dintre afect si intelect  te face sa uiti de tine insuti.
Co+RUP+tia te face sa pierzi reLATionarea cu tine insuti, sa te rupi de  propriile sentimente umane, de propriul intelect, practic este ne+re+LAT+ionarea cu tine insuti si cu tot cei uman, nereLATionarea cu aproapele tau, o lipsa de COMUNinune a afectiunii proprii cu propriul intelect, o lipsa de COMUNicare cu tine insuti ceea ce te face sa pierzi COMUNicarea si cu tot ceea ce te inconjoara.
  Iar RUPerea de la propria afectiune, propriile sentimente este o rupere de la hrana sufletului. Iar un corp nehranit isi pierde PUTEREA.
Co+RUP+tia a ajuns deja o boala molipsitoare pentru toti cei slabi....si neimPLINiti moral( afectiv si intelectual ).
 Orice lipsa de hrana sufleteasca cu sentimente de iubire, respect, stima, pretuire, incredere, cinste...etc face ca PUTEREA de imPLINire ca OM  si functionare a  sa se piarda.  
Co+RUP+tia este o RUPere de la propria fiinta si devenirea ei.


Cu cat dorim sa controlam mai mult exteriorul nostru, cu atat ne pierdem propriul control interior, cu atat ne  pierdem mai mult de propriul SINE, ne RUPEM  de propriul SINE.

 Psihicul (afectiunea si intelectul)este vital  existenţei noastre  în concordanţă cu trăirea. El are de aceea - inclusiv funcţia unui element de legătură între dimensiunea noetică şi cea fizică. Fără psihic, s-ar ajunge la un soi de „trăire paralelă” a spiritului şi a corpului, fără ca între ele să existe o relaţie vie, palpabilă. În felul acesta, „integralitatea omului” s-ar prăbuşi, la fel cum s-ar prăbuşi fără corp sau fără spirit.". Co+RUP+tia sentimentelor de intelect face sa se piarda INTEGRALitatea OMului, RUPerea lui de INTREG UNiversul. Ceea ce duce la distrugerea lui.

"DETASAREA nu inseamna ca tu nu ar trebui sa detii nimic, ci ca nimic nu ar trebui sa te detina pe tine"

"Adevăr este adevărul aceluia care vorbeşte despre adevăr. Există mai mult adevăr decât oameni care să-l mărturisească."  (Eric-Emmanuel Schmitt, "Evanghelia după Pilat")

"Alegerea nu sansa  iti  determină destinul " ARISTOTEL

sâmbătă, 26 octombrie 2013

A IUBI inseamna uneori a pierde propriul control, a DARUI total, dar a si TE DARUI, A PRIMI dar si a TE LASA PRIMIT.


IUBIREA este o FORŢĂ energetică atât de mare încât te face uneori să te pierzi în ABSOLUT, să te întâlneşti cu vulnerabilitatea şi asta sperie pe mulţi, căci îţi pierzi controlul şi te laşi numai în mâna lui Dumnezeu . Lipsa controlului sperie . A iubi nu înseamnă să uiţi de sine ci să accepţi că RELAŢIA în sine înseamnă responsabilitatea aventurii în tine însuţi şi-n partener.
 IUBIREA cuprinzând absolutul este duală, un joc între principiile mişcării şi statice, între yin şi yang, între cer şi pământ, între feminin şi masculin, între sus şi jos....etc. Pasiunea vieţii, curajul de a înainta şi sus şi jos, de a merge înainte în relaţie cu toate riscurile...de a fi puternic şi vulnerabil...de a da şi a primi...IUBIREA se îmPARTăşeşte în doi.

Sarcina noastră nu este să căutăm iubirea ci să de+blocăm lanţurile ce ne ţin să n-o simţim, să nu o trăim, să nu credem în ea... adică să rupem lanţutile acelor mecanisme inconştiente de apărare...ce ne ţin în loc, ne autoblochează evoluţia...
Să te dăruieşti... în IUBIRE, să-ţi deschizi sufletul în faţa altcuiva, înseamnă să ai CURAJ şi înCREDEre.
Când nu o să mai avem laţ+urile minţii, atunci o să avem şi o re+laţ+ie cum ne-o dorim.
”Sufletul omului e ca orice buruiană - dacă nu-i dai apă la timp se vestejeşte, se chirceşte şi moare, adică-i piere dragostea de viaţă.„ aşa că, daţi-vă voie să IUBIŢI. Deschideţi imensitatea inimii. IUBIREA este ca un zâmbet, niciodata nu are valoare dacă n-o dăruiești.
TEAMA DE ANGAJAMENT, TEAMA DE A-ŞI RISCA INIMA, TEAMA DE A-ŞI DESCHIDE INIMA a creat această cultură a consumatorului condus de piaţă , nu piaţă condusă de OM.
ACUM există profitul şi libertatea pieţii, nu LIBERTATEA DE GÂNDIRE şi SIMŢIRE
”Adevărata iubire nu caută să lege,să controleze sau să înrobească,ci să elibereze,să dea forță și să-i lase pe ceilalți liberi,ca să-și găsească propriul lor adevăr.„ Paul Ferrini-Miracolul iubirii

Emoţia IUBIRII este armonia dintre dualitatea celor 2 principii: fem+masc, yin+yang, anima+animus... sus+jos
Iubirea fiind dualitate este şi pierdere şi câştig, este dăruire şi primire, forţă şi vulnerabilitate,urcare şi coborâre... A+MOR arată că se desfăşoară la limitele extremelor.
”Adevărata iubire nu caută să lege,să controleze sau să înrobească,ci să elibereze,să dea forță și să-i lase pe ceilalți liberi,ca să-și găsească propriul lor adevăr.„ Paul Ferrini-Miracolul iubirii

vineri, 25 octombrie 2013

IUBIREA- "Dragostea este primul lucru capabil sa schimbe total viata unei persoane de la o clipa a alta". – Paulo Coelho

"Dragostea e singura pasiune care se plăteşte cu o monedă fabricată de ea însăşi." Stendhal

Iubirea este un principiu ce cuprinde TOT. Ea se îm+PART+ăşeşte în funcţie de persoana cu care se întâlneşte. Un copil poţi să-l iubeşti şi fără un contact sexual. Sexul este o INTIM+itate şi  se îm+PART+ăşeşte cu o persoană pt care ai sentimente de iubire dar să aibă aceeaşi capacitate de în+ŢEL+egere (ADULT) pt a împărţi  cu tine reciporocitatea lui.


CALITATEA în iubire este dată de proFUN(D)zimea şi tipul LEGĂTURIlor, de COERENŢA şi CONSISTENŢA lor şi de gradul de REFLECTARE.
IUBIREA MATURĂ este proFUNDă , implică ÎN+CREDE+RE, RES+P(A)ECT, ACCEPTAREA partenerului aşa cum este, admiraţie, presupune bizuirea pe partener, loialitate, fidelitate, valorizarea partenerului , autonomie(nu dependenţă), şi totuşi implicate emoţional cu partenerul.

Iubirea matură se învaţă prin disciplină, concentrare, răbdare, sensibilitate, comun+icare, în+ŢEL+egere, dar şi prin depăşirea egocentrismului, egoismului prin manifestarea disponibilităţii şi modestiei în relaţie. Prin urmare o re+LAŢ+ie cere multă muncă în primul rând cu noi înşine dar şi în cadrul ei :cere timp în care virtuţile sunt experimentate prin cuvinte, fapte, emoţii, păstrându-se "tensiunea" prin romantism şi tandreţuri

Atracţia fizică-i comună, cea psihică(mental+emoţional) este rară....

A IUBI ESTE IMPERATIVUL LUI DUMNEZEU. Din lipsa iubirii apar bolile. Iubirea în primul rând pt SINE. Dacă nu ne-am iubi pe noi înşine nu ne-am hrăni, nu am învăţa, nu am face nimic pt noi înSINE.

Numai un partener (iubit, iubită) ne poate aduce la punctul de fierbere, dar asta nu înseamnă să ne temem a mai IUBI.
A IUBI înseamnă a ştii să te JOCI CU FOCUL, să MÂNUIEŞTI FOCUL DRAGOSTEI. 
SĂ CONTROLEZI FOCUL IUBIRII PIERZÂNDU-TE ÎN IUBIRE
A iubi înseamnă să vezi drumul luminat de flacăra iubirii.

PERSEVERENTA IUBIRII, CONTINUITATEA, RABDAREA, DESCHIDEREA INIMII cu CURAJ catre noi si cei de langa noi...dupa atatia ani de evitare, negare , teama, ne+con+stie+ntizare, ani in care s-au format anumite tipare de re+actie (tipare Karmice de tip Cauza-Efect, agesor-victima ) tipare ce innabusa sau chiar blocheaza forta vitala.

FORTA VITALA  se naste din ACTiune (gandita si simtita) nu din re+ACTiune (emotionala=simtita doar).


Prin afecţiune omul de distinge de roboţi şi calculatoare.
TEAMA este sursa neiubirii, sursa tuturor blocajelor.
Teama ne blochează simţurile şi gândirea, făcându-ne să ne refugiem în tipare de tipul fugii, evitării, neimplicării, laşităţii , lăcomiei... , delăsării, apatiei sau alte extreme nefuncţionale. 

LEGEA IUBIRII ne îndeamnă Mântuitorul să o ascultăm şi numai de LEGEA IUBIRII, căci IUBIREA este singurul IMPERATIV a lui DUMNEZEU.
Grecii considerau iubirea de cinci varietăţi:

EPITHUMIA – pofta, dorinţa , libidoul
EROS – dorinţa dar şi romantismul, tandreţea, sexul, manifestarea pasiunii
STORGE – cuplul loial şi unit prin fidelitate
FILEO – prietenia , reciprocitatea, îm+part+ăşirea şi
AGAPE – iubirea absolută, fără condiţii, lipsită de ego+ism, iubirea totală. Calitativ, ele erau tot atâtea trepte într-o piramidă cu baza în EPITHUMIA şi vârful în AGAPE. Pofta şi sexul erau considerate drăgosteală, joacă, distracţie, amuzament. Dragostea era în cuplu, iar prietenia şi iubirea în AGAPE.

PIELEA este relaţionarea interiorului nostru cu exteriorul, este graniţa ce ne des+parte de exterior, este hotarul nostru . Totul se raportează la el. Doar să ne vedem propria "MĂSURĂ" sau "lungul nasului" pentru a nu ne întinde mai mult decât ne este "plapuma". Să visăm mai mult decât ne este necesar propriului trup este o iluzie ce are drept efect o dez+iluzie (dez+amăgire).
De aceea în trup se materializează ca boală orice formă a inconştientului drept mesaj al unui dez+echilibru dintre minte şi inimă.
Iar pielea , ca cel mai mare organ al nostru pentru protecţie şi sus+ţinere este destinată şi mângâierilor tandre ce vindecă orice boală. Mângâierile sunt afecţiunea îm+părt+ăşite prin prelungirile inimii, mâinile. Ele se administrează de la naştere, pruncului... până la bătrâneţe. Să nu uităm să dăruim şi tandreţea mâinilor prin mângăieri . AFECŢIUNEA ne diferenţiază de roboţi şi calculatoare
Psihosomatizarea. Iată un argument pentru NECESITATEA PSIHOLOGULUI, PSIHOTERAPEUTULUI pentru tratarea oricărei boli fizice paralel cu tratamentul dat de medic.
Pentru că PSIHICUL con+duce fizicul şi nu invers.


IUBIREA se îm+part+ăşeşte. ORICE ATRACŢIE ESTE PENTRU A NE ASUMA-O, A NE IMPLICA ÎN EA ŞI A ANALIZA CONFRUNTĂRILE EI LA NIVEL ENERGETIC, PSIHIC şi a REZOLVA ACESTE CONFRUNTĂŢI ÎNTR-O FORMĂ CONSTRUCTIVĂ, AŞA CUM ORICE RELAŢIE DE CUPLU AR TREBUII SĂ ÎM+PLIN+EASCĂ IN SINE CUPLUL, SĂ-I ajute pe cei 2 să evolueze împreună la BINE şi la GREU prin transormarea îmbinării lor ca fiinţe energetice, căci dacă între cele 2 personalităţi există un schimb, echitabil ele se transformă şi evoluează echitabil împreună "Asumându-ne IUBIREA. Unul dintre darurile cele mai mari ale vieţii este senzaţia de căldură ce provine din faptul că eşti iubit. Este ceva ce căutăm o viaţă întreagă şi, odată ce am găsit sau credem că a găsit, suntem în stare să facem orice să menţinem acea căldură reală şi constantă. Înţelegerea faptului că dragostea există şi poate fi chiar după colţ este ceea ce ea ce ne face să continuăm s-o căutăm, fără să ţinem seama că în trecut căutarea a avut un sfârşit neplăcut. Amintirea iubirii, a oricărei iubiri, nu contează cât de scurtă, ne poate sus+ţine o viaţă. Deoarece concepţia noastră despre dragoste este axată pe sentimente, ea este strâns legată de emoţiile noastre şi de modul în care ne simţim noi înşine. Amestecate cu aceste sentimente, există multe presupuneri despre iubire şi despre cum am fi şi ce am face dacă am avea-o în viaţa noastră. De asemenea, avem multe presupuneri despre cum ar trebui să ne trateze cei care ne iubesc. Nu vreau să opresc entuziasmul nimănui plecat în căutarea dragostei, trebuie totuşi să punctez că, de fapt, doar presupunerile noastre despre iubire şi ceea ce ne-ar oferi ea ne fac să o dorim mai mult. Noi presupunem de fapt că am fi mai fericiţi şi că viaţa noastră ar fi mai bună dacă am aduce dragostea lângă noi. Şi asta nu se aplică doar la dragostea romantică, ci la toate tipurile de dragoste – pentru familie, prieteni, colegi, angajaţi – toţi cei cu care suntem în contact ne vor oferi o măsură a dragostei, pe care noi o privim ca pe o ACCEPTARE

Bineînţeles că nu ne aşteptăm ca toţi să ne iubească în acelaşi fel, dar e foarte confortabil când avem acceptarea celorlalţi. Şi atunci facem pasul acela în plus şi acesta e momentul când începem să avem probleme. Nu întotdeauna problema este cine ne iubeşte, ci CUM ne iubeşte.
Pentru că presupunerile noastre despre iubire includ şi CE ar trebui să SPUNĂ, CUM ar trebui să se COMPORTE, cum ar trebui să ne TRATEZE şi ce ar trebui să FACĂ – iar dacă intervine dragostea, apare şi problema. În căutarea asta a iubirii, uităm că ceilalţi ne oferă exact atâta iubire cât pot da şi că asta nu e întotdeauna pe măsura aşteptărilor noastre.
 Şi, încă mai important, uităm că ceilalţi ne pot iubi şi aprecia doar în aceeaşi măsură în care ne apreciem şi ne iubim noi înşine. Deseori, cei pe care îi considerăm că nu ne iubesc, totuşi o fac, dar nu se pot exprima în modul în care dorim noi, sau avem nevoie de ea. Asta nu înseamnă însă că ea nu există, doar că nu este manifestată aşa cum am presupus noi, sau nu a produs rezultatul pe care l-am aşteptat. Şi atunci ne simţim dezamăgiţi, deziluzionaţi şi ni se pare că nu suntem demni de a fi iubiţi.
Toţi cei cu care intrăm în contact ne oferă darul iubirii, sub o formă sau alta. Aceasta include mult mai mult decât iubirea romantică, ceea ce pierdem din vedere când suntem inundaţi de imagini şi mesaje despre o iubire perfectă, cum ar trebui să fie şi ce ar trebui să simţim. Dacă am face un inventar al tuturor persoanelor din viaţa noastră, am descoperi că avem la dispoziţie o gamă largă derelaţii iubitoare.


 Lecţia despre dragoste ar trebui să ne înveţe să nu mai facem presupuneri înlegătura cu ea. Nu trebuie să presupunem că, dacă nu avem dragoste romantică în vieţile noastre, nu avem dragoste deloc. Sau că dacă alţii nu se comportă într-un anumit mod, înseamnă că nu neiubesc. O fac, dar în felul lor propriu, şi dacă acesta e insuficient pentru noi, atunci pasul următor este alegerea noastră. Gândiţi-vă la persoanele din viaţa voastră care va iubesc, care vă respectă şi vă onorează şi care, în felul lor personal, vă arată aceasta. Apreciaţi-i, deoarece au acest dar pentru voi, darul iubirii. Chiar şi aceia care nu vă arată dragostea în modul în care aveţi nevoie, au un dar pentru voi – darul de a va arăta cum să va iubiţi pe voi înşivă – prin CUNOAŞTEREA importanţei NEVOILOR PE CARE LE AVEŢI şi creând o realitate care să susţină aceste nevoi. Doar atunci când nu mai facem presupuneri despre dragoste, vine momentul când putem face alegeri care să ne-o aducă, în nenumăratele ei forme."


Degradarea masculinităţii se datorează inabilităţii de a menţine "tensiunea" prin ROMANTISM. Bărbaţii cred că afirmarea masculinităţii se face prin agresivitate raţională ori agresivitate fizică.
Disocierea dintre gânduri şi simţuri face ca persoana să simtă un conflict inconştient interior , care, proiectat în afară pe relaţia de cuplu... face ca şi conflictul să se amplifice iar adevărata IUBIRE să se estompeze intervenind suferinţa.


" Dragostea e precum gripa: se ia pe strada si se vindeca in pat" PIERRE ALBERT

Sarcina noastră nu este să căutăm iubirea ci să de+blocăm lanţurile ce ne ţin să n-o simţim, să nu o trăim, să nu credem în ea... adică  să rupem lanţutile acelor mecanisme inconştiente de  apărare...ce ne ţin în loc, ne autoblochează evoluţia...     
Să te dăruieşti... în IUBIRE, să-ţi deschizi sufletul în faţa altcuiva, înseamnă să ai CURAJ şi înCREDEre. 
Când nu o să mai avem laţ+urile minţii, atunci o să avem şi o re+laţ+ie  cum ne-o dorim.
FORŢA IUBIRII DEMONTEAZĂ TOATE REGULILE
"E uimitor cum cineva iti poate rupe inima dar sa continui sa il iubesti cu toate bucatelele."

“Constiinta este lumina inteligentei pentru a distinge binele de rau” - Confucius;

 “Constiinta este busola omului” - apreciaza Vincent Van Gogh; 
• “Tribunalul acesta pe care omul il simte in el este constiinta” 
defineste Immanuel Kant;
•  “Constiinta este lucrul cel mai dumnezeiesc din noi” este de parere Oscar Wilde. 

Constiinta este un proces de “categorizare”, care inseamna reperarea, apoi asocierea intre ele a unor categorii, pentru constituirea supercategoriilor. 

"Constiinta Cea Mai clara sa porunceasca, Nu indrazneala Cea Mai Mare!" Nicolae Iorga


Emil Cioran  "Omul e făcut – ca toate vietăţile – pe măsura unor anumite senzaţii. Or, se întîmplă ca ele să nu-şi mai facă loc una alteia, în succesiunea normală, ci să năpădească toate într-o furie elementară, roind în jurul unei epave – din plenitudine – care e eul. Unde să mai fie loc atunci pentru pata de vid care e conştiinţa?"


"Constiinta este tocmai punctul de gravitatie al individului " Mihai Eminescu


Conştiinţa omului nu numai că reflectă lumea obiectivă, dar o şi creează."LENIN

"Tot ceea ce oferi, reflectă conştiinţa din care oferi." Catalin Manea
"Stiinta fara constiinta nu-i decat ruina sufletului."




"Suferința apare atunci când așteptăm ca ceilalți să ne iubească în felul dorit de noi." (Paulo Coelho)

miercuri, 23 octombrie 2013

PASSIFLORA-- floarea patimilor lui Hristos

Denumirea sa stiintifica este Passiflora incarnata si a devenit deja o legenda in lumea fitoterapiei mondiale. Denumirea "populara" de Floarea pasiunii este, de fapt, o greseala de traducere in limba romana, denumirea sa spaniola, pusa de primii calugari ajunsi in America, fiind aceea de Floarea Patimilor lui Hristos. De ce au ales sa asocieze calugarii iezuiti aceasta floare, de o incredibila si luxurianta frumusete, cu Patimile? Unii cred ca din cauza nuantelor sangerii pe care le capata, altii vad insa in actiunea psihica purificatoare a acestei plante un ajutor divin, care aduce aminte de lumina daruita oamenilor de Hristos.

Descrierea plantei
Este o planta cataratoare, care creste mai ales in zonele tropicale umede din America de Sud si Centrala, unde tulpina sa atinge dimensiuni impresionante, de pana la 9 metri lungime. Frumusetea florilor sale i-a fascinat pe europeni, care s-au grabit sa o aclimatizeze, cele mai frumoase varietati fiind aduse la curtea regelui Spaniei inca de acum 400 de ani. Treptat, Passiflora s-a raspandit in toata Europa. De mai bine de un veac, anumite varietati de Passiflora sunt aclimatizate si la noi in tara, mai ales in Banat si in sudul Transilvaniei, unde este cultivata ca planta decorativa, in gradina sau in ghivece, pe pervazul ferestrelor.
Proprietatile terapeutice ale partilor aeriene inflorite de Passiflora au fost descoperite in secolul al XVII-lea de catre europeni, care au folosit-o mai intai ca somnifer. Apoi, pe masura ce a inceput sa fie studiata si cunoscuta, Passiflora s-a impus drept unul din cele mai importante remedii intr-o categorie de afectiuni pe cat de delicate, pe atat de raspandite in zilele noastre: tulburarile emotionale.

Mod de administrare
Aceasta planta medicinala se administreaza, de regula, pe termene lungi, pentru a obtine rezultate bune, durata minima a unei cure fiind de macar patru saptamani. Aceasta, deoarece principiile active din Passiflora actioneaza prin cumul, efectele lor terapeutice aparand ceva mai lent, dar apoi mentinandu-se pe termen lung, chiar si dupa incetarea tratamentului.

Pulberea de Passiflora
Se obtine prin macinarea fina a florilor uscate ale plantei, pulberea obtinuta fiind apoi ambalata sub forma de capsule. O capsula de Passiflora contine 250-300 mg de pulbere fina, care se administreaza pe stomacul gol, pentru o mai buna asimilare. Doza de la care devine eficienta aceasta planta este de 2500 mg pe zi. Ca atare, se vor administra 8 capsule pe zi, in 2-4 reprize, pentru o perioada de 30-60 de zile, dupa care se face o pauza de alte 15 zile, iar apoi tratamentul se poate relua. Problema este ca, in cazul insomniei severe, al anxietatii pronuntate, al atacurilor de panica, al hipertensiunii, doza zilnica recomandata este de 4000-8000 de mg (!), ceea ce ar conduce la administrarea de cantitati uriase de pastile, practic de zeci de capsule - lucru imposibil din punct de vedere practic. Cum poate fi rezolvata aceasta problema? Solutia este extractul de Passiflora, despre care vom vorbi in continuare.

Tratamente preventive

Tulburari digestive pe fond de stres - foarte multe afectiuni digestive, cum ar fi dispepsia, gastrita hiperacida, colita de fermentatie, sindromul colonului iritabil, pot fi prevenite (inclusiv recidiva lor), prin tinerea sub control a nivelului de stres psihic.
PASSIFLORA
 
O cura cu pulbere de Passiflora, din care se iau cate 2 capsule, de patru ori pe zi, va reduce reactivitatea la diferitii stimuli stresanti, va imbunatati somnul si capacitatea de relaxare, ajutand la prevenirea acestor tulburari digestive, care apar pe fondul tensiunii psihice.
Dureri menstruale, sindrom premenstrual - o cura de o luna, timp in care se iau 2-3 g de pulbere de Passiflora pe zi, previne aparitia starilor de iritabilitate si oboseala dinaintea menstrelor. Acelasi tratament este util si pentru a evita menstrele dureroase, cu spasme uterine si stari anxioase sau depresive.
Tulburari specifice premenopauzei - de la primele simptome ale instalarii menopauzei, este utila inceperea unei cure cu pulbere de Passiflora, din care se iau cate 8 capsule zilnic, pe o perioada de 60-90 de zile. Cura cu Passiflora previne aparitia starilor de nervozitate sau anxietate, a tulburarilor de ritm cardiac si a puseelor de hipertensiune din perioada de debut a menopauzei.
Infarct miocardic - Passiflora reduce cu aproape 40% predispozitia spre infarct. Mai mult, in combinatie cu Paducelul (Crataegus sp.), Passiflora creste capacitatea de efort, usureaza respiratia si imbunatateste calitatea vietii cardiacilor. Se administreaza cate 3 g de Passiflora si 3 g de Paducel, sub forma de pulbere, vreme de 60 de zile, cu 20 de zile de pauza, dupa care tratamentul se poate relua.



Passiflora si insomnia

In acest domeniu, Passiflora sau, mai exact, Extractul de Passiflora, are o eficienta greu de egalat, aceasta, in contextul in care studiile din ultimii ani arata ca insomnia, in toate formele sale, a capatat o raspandire foarte mare in randul populatiei europene. Ei bine, Passiflora are darul de a trata cu succes insomnia, regland intr-o maniera eficienta somnul. Dovada in acest sens sunt studiile aprofundate, facute in Germania, care au culminat cu recunoasterea de catre Comisia E, organismul guvernamental german pentru studierea plantelor medicinale, a virtutilor de somnifer ale acestei flori unice.
Din extractul de Passiflora se administreaza cate 500-1000 mg, sub forma de capsule, cu jumatate de ora inainte de culcare. Tratamentul poate fi eficient inca de la inceput, dar chiar si in cazul in care primele doze nu par a da efectele scontate, nu trebuie sa renuntam. Aceasta, deoarece, potrivit cercetatorilor, cele mai clare rezultate se vad dupa o cura de 30 de zile cu Passiflora, efectele sale de imbunatatire a somnului instalandu-se lent, dar temeinic. Spre deosebire de somniferele de sinteza, aceasta planta induce un somn usor, cu vise clare, cu respiratie normala, usoara, si cu depresie neurologica si mentala reduse. Dupa trezire, pacientii nu au simptome neplacute, cum ar fi starile de confuzie mentala, ameteala, dificultate in respiratie, melancolie ori probleme de orientare, ca in cazul celor care iau somnifere artificiale.
Extractul de Passiflora functioneaza si in cazul pacientilor anxiosi, care se trezesc din cauza cosmarurilor si apoi nu mai pot adormi, ori care adorm cu dificultate, din cauza stresului si a tensiunii psihice.

Tratamente interne

Anxietate, sindrom anxios-depresiv - se administreaza extractul de Passiflora, cate 250-300 mg, de trei ori pe zi, in cure de 90 de zile. Pacientii tratati cu extract de Passiflora au inregistrat o scadere a intensitatii si a frecventei starilor de angoasa, de teama fara motiv aparent, o imbunatatire a somnului si a vietii psiho-afective pe ansamblu, fara efecte secundare.
Atacuri de panica - in multe cazuri, aparitia lor a fost foarte mult rarita, pana la disparitie, cu ajutorul curelor cu Passiflora. Se administreaza extractul, cate 250-300 mg, de patru ori pe zi, in cure de 60 de zile, urmate de alte 10-15 zile de pauza, dupa care administrarea se poate relua. Intre altele, Passiflora previne aparitia senzatiei de moarte iminenta (corelata cu respiratie sacadata si accelerarea ritmului cardiac), atenueaza fobiile si diversele angoase care duc la declansarea atacurilor de panica.
Accese de furie, comportament violent - se trateaza cu doze reduse de extract - 120-150 mg, luate de trei ori pe zi. Tratamentul cu Passiflora ajuta la un mult mai bun control al emotiilor, diminueaza iritabilitatea si favorizeaza instalarea unei stari de calm. Persoanele care se infurie usor, care in situatiile tensionante devin agitate si agresive ar trebui sa urmeze cura cu Passiflora. Tratamentul cu extract de Passiflora a dat rezultate si in cazul copiilor peste 10 ani si a adolescentilor violenti, dar administrarea in aceste cazuri se face sub supraveghere medicala.

PASSIFLORA
 
Dependenta de droguri - un studiu clinic, facut pe consumatori de droguri, a aratat ca extractul de Passiflora este cel putin la fel de eficient ca si clonidina (un medicament de sinteza frecvent folosit in clinicile de dezintoxicare) pentru a ajuta pacientii sa scape de dependenta. Studii recente iau in discutie chiar combinarea tratamentului cu clonidina cu cel cu Passiflora, prima dintre ele fiind mai eficienta contra simptomelor fizice, iar cea de doua pentru echilibrarea psiho-mentala a dependentilor. Deocamdata, Passiflora si-a dovedit eficienta contra dependentei de opiacee (heroina, morfina, hasis etc.). Se foloseste extractul de Passiflora, din care se iau cate 400-500 mg, de trei ori pe zi, in cure de 90 de zile, urmate de 15 zile de pauza, dupa care administrarea se poate relua.
Dependenta de alcool - modul de administrare este acelasi ca si la dependenta de droguri, iar efectele sunt cu adevarat miraculoase, cu conditia ca alcoolicul in cauza sa vrea cu adevarat sa scape de dependenta sa. Efectele calmante psihice ale Passiflorei ajuta la integrarea pacientului in societate si la schimbarea anturajului sau - elemente decisive pentru reusita tratamentului de dezalcoolizare.
Adjuvant in epilepsie - de sute de ani, Passiflora este folosita cu succes in medicina traditionala pentru tratarea diferitelor forme de epilepsie. Se administreaza cate 300 mg de extract de Passiflora, de 3-4 ori pe zi, in cure de opt saptamani, urmate de doua saptamani de pauza.
Adjuvant in Parkinson - se administreaza Passiflora, sub forma de extract, in aceleasi doze ca la epilepsie. Aceasta planta reduce spasmele, dar si unele manifestari de tip isteric, asociate cu aceasta afectiune degenerativa. Rezultatele contra maladiei Parkinson sunt mult imbunatatite prin asocierea Passiflora cu planta Mukuna (Mukuna pruriens), care are efecte extraordinare pentru mentinerea sanatatii sistemului nervos.
Hipertensiune, tahicardie - se tin cure a cate 60 de zile, timp in care se iau cate 600-1000 mg de extract de Passiflora pe zi. Aceasta planta este eficienta mai ales in cazul in care hipertensiunea sau tulburarile de ritm cardiac apar in corelatie cu emotii negative, de tipul furiei, fricilor.
Astm - extractul de Passiflora usureaza respiratia, previne declansarea crizelor de astm, iar in cazul in care aceste crize totusi apar, intensitatea si frecventa lor este mult diminuata. Zilnic se iau cate 1200 mg de extract, in cure de 45-60 de zile, urmate de 15 zile de pauza, dupa care tratamentul se poate relua.
Tuse - mai ales contra tusei nocturne, se administreaza extractul de Passiflora, cate 500 mg inainte de culcare, cu 15-30 de minute.

Precautii si contraindicatii

Desi e o planta atat de puternica, Passiflora este aproape lipsita de reactii adverse. Foarte rar s-au constatat, in timpul administrarii sale, simptome cum ar fi greata, accesele de voma si accelerarea pulsului, caz in care tratamentul va fi intrerupt. Efectele sale asupra gravidelor si a mamelor care alapteaza inca nu sunt cunoscute. Uneori, Passiflora poate induce stari de relaxare, ce pot diminua atentia in cazul celor care conduc autovehicule sau care intreprind alte actiuni ce solicita foarte mult aceasta facultate. Din acest motiv, planta este asociata cu Ginsengul siberian sau cu Ginkgo biloba, care stimuleaza atentia, corectand actiunea Passiflorei, fara a-i diminua valentele terapeutice. Passiflora nu este recomandata celor care iau sedative de sinteza.

luni, 21 octombrie 2013

Cosmologie spiritual-științifică- RUDOLF STEINER

Așa cum se vorbește dintr-o știință exterioară a naturii despre aspectul exterior al lumii, tot așa se poate vorbi ( prin cercetare spirituală) despre aspectul lăuntric al lumii.
Dacă putem să ne cunoaștem pe noi înșine privind în urmă asupra noastră, atunci putem studia Cosmosul de asemenea, și atunci rezultă observații care ne oferă o adevărată cosmologie, o cosmosofie.
Eu am încercat să arăt că există alte metode și mijloace de a afla ceva despre timpurile de odinioară, decât cele pe care trebuie să se bazeze știința naturii, altele decât cercetarea rezultatelor care au fost lăsate moștenire în pământ. Dvs. găsiți în reprezentările mele referitoare la istoria umanității din articolele cu titlul  „Din cronica Akasha”, prin experiență mistică, lăuntrică tot ce s-a predat din timpuri străvechi în diverse rase în așa-numitele Școli oculte referitor la originea omului și structura sa.


În general în Cosmos nu se observă nimic fără a se observa în același timp și omul. Totul devine sens și în același timp temelie a cunoașterii numai prin aceea că totul se observă referitor la om. Omul nu este exclus nicăieri.  Această știință spirituală orientată antroposofic conduce înapoi observarea noastră asupra lumii la o observare a ființei umane


Existența omului actual nu se desfășoară doar într-o singură stare de conștiență, ci în mai multe. Starea obișnuită este aceea în care omul se găsește de la trezire până la adormire. În această stare el percepe lucrurile prin simțurile sale și își formează reprezentări din percepțiile senzoriale. Prin aceasta există
pentru el lumea fizică. La ea se raportează de asemenea forțele sufletului său, gândirea sa, simțirea sa și acțiunile sale. Cu această stare de conștiență alternează altele două: somnul cu vise și somnul lipsit de vise. Aceste stări se desemnează adesea prin cuvântul „inconștient”. Această desemnare este una care ascunde starea de fapt luată în considerare aici. Ele sunt în realitate numai alte stări de conștiență. Ele ar putea fi numite stări de conștiență înăbușite.
Somnul cu vise nu arată obiectele așa cum le înfățișează conștiența trează de zi, ci sub formă de imagini care apar și dispar. Aceste imagini arată de asemenea foarte confuze față de conștiența obișnuită: clarificarea esenței lor este potrivită să ducă adânc în natura lumii. Ceea ce înfățișează ele în viața sufletească nocturnă nu poate furniza o temelie corectă pentru cunoașterea lor. Ce trebuie să iasă în evidență mai întâi la lumea viselor, este caracterul  simbolic al imaginilor. Acest caracter poate fi observat la o atenție mai subtilă îndreptată asupra diversității viselor. În această lume care se derulează rapid în suflet se găsesc toate treptele intermediare între simple imagini senzoriale și evenimente dramatice. –  sunt caracterizate două însușiri ale conștienței de vis: mai întâi caracterul său de imagine, de SIMBOL  și în al doilea rând ceva creator în sine. Conștienței de veghe nu-i este propriu acest aspect CREATOR. Aceasta înfățișează lucrurile din ambianță așa cum sunt ele în lumea fizică exterioară. Conștiența de vis adaugă ceva dintr-o altă sursă.  Prin ce se deschide această sursă? Prin nimic altceva decât prin aceea că  activitatea senzorială de care depinde conștiența de veghe, încetează în timpul somnului. Tăcerea activității senzoriale se exprimă prin dispariția conștienței de sine a omului. Conștiența de sine este legată tocmai de activitatea simțurilor exterioare; dacă acestea tac, conștiența de sine se cufundă în abis. Acest lucru se desemnează în știința ocultă prin aceea că se spune: sufletul omului s-a retras din lumea fizică. Cine nu vrea să afirme că omul ar înceta să existe la adormire și ar apărea din nou la trezire, aceluia nu-i va fi greu să admită că omul se află în timpul somnului în altă lume decât cea fizică. Acea lume este numită LUMEA 
ASTRALĂ .

În timpul visului omul zăbovește în lumea astrală. Faptele și ființele acelei lumi se înfățișează în imagini. Conștiența percepe aceste imagini, dar conștiența de sine a omului lipsește. – O comparație cu viața cotidiană poate da o idee a ceea ce există acolo. Omul percepe doar o lume exterioară prin aceea că are organe pentru aceasta. Fără ureche nu ar exista pentru el lumea sunetelor, fără ochi nu ar exista pentru el lumea luminii și a culorilor și așa mai departe. Dacă omul și-ar putea dezvolta un nou organ la corpul său, atunci în ambianța sa ar
apărea ceva complet nou, la fel ca în cazul unui orb din naștere pentru care după o operație apar lumina și culoarea ca ceva complet nou. Așa cum corpul fizic al omului percepe prin organele sale lumea fizică, tot așa un alt corp – unul sufletesc – percepe în timpul visului prin organele lui proprii o altă lume, cea astrală. Conștiența de sine însă nu este legată cu acest corp. În această stare, conștiența de sine este în afara domeniului omului.

sâmbătă, 19 octombrie 2013

Accidentele în raport cu karma-Rudolf Steiner MANIFESTĂRILE KARMEI

Accidentele în raport cu karma-Rudolf Steiner MANIFESTĂRILE KARMEI

July 2, 2013 at 5:47pm
CONFERINŢA a VI-a

Faptul că o legitate karmică poate acţiona atunci când, în sensul sugerat ieri şi alaltăieri, din interiorul omului se pune în mişcare cauza bolii, poate fi înţeles fără nici o greutate. Dar când cauza bolii acţioneză din exterior – şi pentru câte boli nu caută ştiinţa actuală o cauză aflată în exterior, sub formă de infecţie –, când, aşadar, atenţia trebuie îndreptată în principal asupra unei împrejurări exterioare care a provocat boala, atunci pentru mulţi nu va mai fi la fel de uşor de înţeles că legitatea karmică – adică ceea ce omul a adus cu sine, la naştere, ca efecte ale trăirilor şi faptelor din viaţa sa anterioară – poate acţiona şi în sensul de a pune în calea omului aceste cauze exterioare ale bolilor. Totuşi, dacă vom urmări entitatea propriu-zisă a karmei, vom ajunge să înţelegem că nu doar cauzele exterioare au legătură cu ceea ce am trăit şi făcut în alte vieţi anterioare, ci vom înţelege că şi accidentele exterioare care survin în viaţa noastră şi pe care ne place atât de mult să le considerăm întâmplătoare se pot afla într-o legătură legică cu felul cum s-au desfăşurat alte vieţi, din trecut. În orice caz, va fi necesar să pătrundem şi mai adânc în natura entităţii umane, dacă vrem să punem în lumină asemenea împrejurări, care sunt acoperite, de fapt, cu un văl din cauza modului nostru de a privi.
Am încheiat consideraţiile de ieri arătând că întâmplarea ne prezintă întotdeauna evenimentul exterior sub o formă voalată, din cauză că atunci când vorbim de întâmplare riscul de a fi prada amăgirii exterioare, provocată de puterile ahrimanice, e cel mai mare. Ne propunem, acum, să aducem în faţa dumneavoastră, sub forma câtorva cazuri izolate, felul cum iau naştere asemenea întâmplări, adicăevenimentele pe care, în viața obişnuită, le numim „întâmplări“. [7]

E necesar să ne aducem aminte, mai întâi, de o lege, de un adevăr, acela că, în viaţă, multe dintre fenomenele despre care spunem că „vin din interior“, că „îşi au originea în interiorul omului“ sunt îmbrăcate deja în vălul unei amăgiri; dacă reuşim să ieşim din plasa iluziilor, vom vedea că acestea se revarsă din afară în interior. Un asemenea fenomen ne întâmpină ori de câte ori avem de-a face cu acele trăiri ale omului, cu toate acele influenţe exercitate asupra sa pe care le cunoaştem sub numele de „însuşiri ereditare“. Însuşirile ereditare, despre care credem că le posedăm doar pentru că şi strămoşii noştri le-au avut, ar putea să ne creeze impresia, în cea mai mare măsură, că ne-au fost transmise fără vina noastră, fără participarea noastră. Şi putem ajunge uşor să facem în mod greşit distincţie între ceea ce aducem cu noi din incarnările anterioare şi însuşirile pe care le-am primit pe cale ereditară, de la părinţi sau bunici. Numai că, la intrarea într-o nouă incarnare, noi nu suntem împinşi fără un motiv anume, legat de viaţa noastră interioară, spre o pereche de părinţi sau alta, spre un popor sau altul, spre o regiune sau alta. Nici măcar în cazul acelor însuşiri care nu intră în sfera îmbolnăvirilor nu putem să pornim de la premisa potrivit căreia, dacă într-o anumită familie, cum at fi cea a lui Bach, de-a lungul multor generaţii s-au născut muzicieni mai mici sau mai mari – unul dintre ei este, de obicei, cel mai important, dar în familia Bach au existat peste douăzeci de muzicieni înzestraţi – avem de-a face cu o simplă linie ereditară, că însuşirile înaintaşilor sunt transmise urmaşilor şi că, tocmai pentru că există asemenea însuşiri, un om dezvoltă şi transformă în talent muzical anumite predispoziţii aduse din incarnările sale anterioare. Lucrurile stau însă cu totul altfel.
Să presupunem că în viaţa dintre naştere şi moarte un om are ocazia să primesacă multe impresii muzicale. Dar acestea trec pe lângă el fără să lase vreo urmă, deoarece nu are ureche muzicală. Alte impresii din viaţa sa nu vor trece fără urmă pe lângă el, fiindcă are organe construite în aşa fel încât îi permit să transforme trăirile şi impresiile în facultăţi proprii. De aceea, putem spune că un om are unele impresii pe care, datorită predispoziţiei aduse cu sine de la ultima sa naştere, poate să le transforme în facultăţi şi talente; el are şi altfel de impresii, pe care, fiindcă n-a primit predispoziţiile corespunzătoare, în virtutea karmei sale generale, nu le poate transforma în facultăţile respective. Dar aceste impresii continuă să existe, se păstrează undeva şi, în perioada dintre moarte şi noua naştere se transformă în tendinţa specială de a se manifesta în incarnarea următoare. Iar în viaţa următoare ea îl face pe om să-şi caute corporalitatea într-o familie care-i poate oferi predispoziţiile corespunzătoare. Dacă un om a primit impresii muzicale pe care, din cauza unei urechi nemuzicale, nu le-a putut transforma în facultăţi muzicale creatoare sau de receptare a muzicii, tocmai această incapacitate va face ca în sufletul lui să apară tendinţa de a intra într-o familie care să-i poată transmite pe cale ereditară o ureche muzicală. Înţelegem, deci, că, dacă constituţia urechii se moşteneşte, exact la fel ca şi forma exterioară a nasului, într-o anumită familie se vor înghesui toate acele individualităţi care – ca urmare a incarnării lor anterioare – tânjesc după o ureche muzicală. Într-adevăr, nu „întâmplător“ un om posedă, într-o incarnare oarecare, o ureche muzicală sau ceva similar; el a căutat aceste însuşiri, le-a căutat cu disperare.
Dacă observăm un asemenea om începând cu momentul naşterii, avem impresia că urechea muzicală este o însuşire a fiinţei sale interioare. Dar dacă împingem observaţiile noastre dincolo de momentul naşterii, vom constata că înainte el n-a avut ureche muzicală, că aceasta s-a apropiat de el din exterior. Înainte de naştere sau de concepere urechea muzicală nu se afla în interiorul lui; în el exista doar tendinţa de a fi condus spre o asemenea ureche. Omul a atras spre sine ceva exterior. Înainte de reincarnarea sa, însuşirea pe care o considerăm apoi ereditară este ceva exterior; ea s-a apropiat de om, omul a mers în întâmpinarea ei. O dată cu incarnarea, ea apare în interiorul său. Dacă vorbim, deci, de „predispoziţii ereditare“ ne lăsăm pradă unei amăgiri, care constă în faptul că nu privim o realitate care s-a transformat mai târziu în ceva interior, în momentul în care ea mai era încă ceva exterior.
Nu cumva lucrurile stau în acelaşi fel şi atunci când e vorba de evenimentele exterioare care apar în cursul vieţii dintre naştere şi moarte, nu cumva şi în acest caz ceva exterior se transformă în ceva interior? N-am putea da răspuns la această întrebare, dacă n-am privi şi mai profund decât am făcut-o până acum esenţa bolii şi a sănătăţii. Am spus tot felul de lucruri pentru a caracteriza boala şi sănătatea, şi dumneavoastră ştiţi că eu nu dau definiţii, ci caut să descriu lucrurile gradat, să prezint caracteristicile lor, pentru ca, treptat, ele să poată fi înţelese. Aşadar, ne propunem să evidenţiem mai multe caracteristici, pe lângă cele pe care le-am arătat până acum, ale bolii şi sănătăţii.
Trebuie să comparăm sănătatea şi boala cu fenomene din viaţa normală, cu somnul şi veghea. Ce se petrece în fiinţa umană atunci când alternează stările zilnice de veghe şi somn? Ştim că, în momentul adormirii, noi lăsăm în pat corpul fizic şi corpul eteric, din care ies afară corpul astral şi Eul. Prin urmare, pentru noi adormirea înseamnă ieşirea Eului şi a corpului astral din corpul fizic şi din corpul eteric, iar trezirea este o reintrare a corpului astral şi a Eului în corpul fizic şi corpul eteric. În fiecare dimineaţă, la trezire, omul se cufundă, aşadar, în corpul său fizic şi în cel eteric cu ceea ce este corpul său astral şi Eul său. Ce se petrece însă cu fiinţa umană în momentul adormirii şi trezirii?
Dacă studiem momentul adormirii, acesta ni se prezintă în sensul că toate trăirile care tălăzuiesc de dimineaţa până seara în viaţa noastră, mai ales trăirile sufleteşti de plăcere şi suferinţă, de bucurie şi durere, pasiunile, reprezentările etc. se cufundă în inconştient. Noi înşine, când dormim, suntem dăruiţi, în viaţa normală, unei stări de inconştienţă. De ce la adormire devenim inconştienţi? Ştim, desigur, că în timp ce suntem cufundaţi în starea de somn suntem înconjuraţi de o lume spirituală, la fel cum în starea de veghe suntem înconjuraţi de lucrurile şi realităţile lumii fizic-senzoriale. De ce nu vedem această lume spirituală? În viaţa obişnuită noi nu observăm realităţile şi lucrurile spirituale care există în jurul nostru din cauză că, având în vedere gradul de maturizare atins de omul actual, ar fi cum nu se poate mai primejdios să vedem în perioada dintre adormire şi trezire. În momentul în care omul ar intra în mod conștient în lumea de care e înconjurat între adormire şi trezire, corpul său astral, care în vechea epocă lunară a ajuns la deplina sa dezvoltare, s-ar revărsa în lumea spirituală; dar n-ar putea face acelaşi lucru Eul său, care urmează să progreseze de-abia în cursul evoluţiei pământene şi va fi dezvoltat complet de-abia la sfârşitul acestei evoluţii. Eul nu este încă atât de evoluat încât să poată desfăşura în mod plenar activitatea care-i revine între adormire şi trezire.
Cu Eul lucrurile stau în felul următor: starea în care el ar ajunge dacă omul, adormind, ar rămâne conştient, ar putea fi comparată cu situaţia în care am avea o picătură dintr-un lichid colorat pe care am pune-o într-un recipient plin cu apă şi am lăsa-o să se amestece cu aceasta. N-am mai vedea nimic din culoarea picăturii, fiindcă ea s-ar dizolva în marea masă de apă din recipient. Ceva asemănător are loc şi atunci când, adormind, omul iese din corpul fizic şi corpul eteric. Corpul fizic şi corpul eteric sunt acelea care menţin coeziunea întregii entităţi umane. În clipa în care corpul astral şi Eul părăsesc cele două componente inferioare ale fiinţei umane, acestea tind să se despartă şi să se risipească în toate direcţiile, nu au altă tendință în afară de aceea de a se dilata tot mai mult. Prin urmare, Eul ar fi dizolvat, şi omul ar avea în faţa sa, ce-i drept, imagini ale lumii spirituale, dar nu le-ar putea urmări cu forţele de judecată şi cu ajutorul noţiunilor etc., pe care numai Eul le poate dezvolta – căci Eul ar fi dizolvat –, el nu le-ar putea urmări, cu aceeaşi conştienţă cu care urmăreşte situaţiile din viaţa cotidiană. Omul s-ar afla în afara lui, el ar fi aruncat încoace şi încolo, plutind fără fiinţă şi fără direcţie, pe marea impresiilor astrale. Din acest motiv, pentru că Eul nu este încă destul de puternic în starea actuală a omului, el va acţiona încă multă vreme asupra corpului astral şi îl va împiedica să intre în mod conştient în lumea sa, în lumea spirituală, şi anume, până când Eul va putea să se deplaseze pretutindeni împreună cu corpul astral, oriunde s-ar duce acesta. Aşa că îşi are raţiunea sa faptul că, la adormire, ne pierdem conştienţa. Noi nu ne putem păstra Eul. Ni-l vom putea păstra de-abia când evoluţia pământeană va fi ajuns la capătul ei. Din această cauză, nu trebuie să punem în valoare în mod plenar capacitatea corpului nostru astral de a deveni conştient.
Când omul se trezeşte, are loc exact fenomenul invers; el se cufundă în corpurile fizic şi eteric. Ar fi normal, de fapt, să vieţuiască partea interioară a corpurilor fizic şi eteric. Dar el nu face asta. În momentul trezirii e împiedicat să privească în interiorul corporalităţii sale, căci atenţia sa se îndreaptă spre trăirile şi impresiile exterioare. Forţa văzului său, forţa sa de cunoaştere nu sunt îndreptate spre interiorul fiinţei sale, ci spre lumea exterioară. Dacă omul s-ar percepe pe sine în interiorul său, s-ar întâmpla exact contrarul a ceea ce s-ar petrece dacă, la adormire, ar putea să intre în mod conştient în lumea spirituală. Întreaga spiritualitate pe care omul şi-a cucerit-o, prin Eul său, în cursul vieţii pe Pământ, s-ar comprima şi, după ce s-ar cufunda în corpul fizic şi în corpul eteric, ar acţiona asupra lor cu toată puterea. Şi consecinţa acestui fapt ar fi că orice însuşire egoistă, cât de mică, s-ar dezvolta la maximum. Iar omul s-ar cufunda cu Eul său şi, cu fiecare parte cu care s-ar cufunda şi-ar revărsa pasiunile, pornirile şi poftele într-un egoism din ce în ce mai puternic. Întreg egoismul său s-ar revărsa în viaţa instinctuală. Ca să nu se întâmple acest lucru, atenţia noastră e abătută asupra lumii exterioare şi nu suntem lăsaţi să coborâm în mod conştient în interiorul fiinţei noastre.
Se poate constata că aşa stau lucrurile şi din relatările celor care, ca mistici, au încercat să pătrundă cu adevărat în interiorul fiinţei umane. Citiţi ceea ce au spus Meister Eckhart, Johannes Tauler sau alţi mistici din Evul Mediu, care au parcurs într-adevăr drumul spre interiorul fiinţei umane. Aceşti mistici şi-au creat o stare în care şi-au abătut cu totul atenţia de la orice fel de interes faţă de lumea exterioară, spre a coborî în interiorul propriei lor fiinţe. Citiţi biografiile sfinţilor ori ale misticilor care au încercat să coboare în interiorul propriei lor fiinţe. Ce au vieţuit ei acolo? Ispite, încercări şi altele asemenea, pe care le descriu în culori vii. E ceea ce s-a făcut simţit, forţă opusă, din corpul astral comprimat şi din Eu. Din acest motiv, misticii care au vrut să coboare teferi, ca să zic aşa, în interiorul propriei lor fiinţe, au atras atenţia în mod insistent asupra faptului că, în măsura în care cobori, Eul trebuie stins. Meister Eckhart a găsit chiar un cuvânt frumos spre a desemna coborârea în propria corporalitate. El vorbeşte de „dezdevenire“, adică de stingerea Eului. Încercaţi să citiţi Teologia germană, şi veți vedea cum descrie autorul coborârea mistică în interiorul propriei fiinţe, cum insistă asupra faptului că cel care coboară în corporalitate nu mai acţionează din Eul său, că în el acţionează Hristos, cu care s-a întrepătruns în întregime. Asemenea mistici voiau să-şi stingă Eul. Nu ei trebuie să gândească, să simtă şi să vrea, ciHristos în ei trebuie să gândească, să simtă şi să vrea, ca să nu iasă la suprafaţă ceea ce trăieşte în interiorul lor ca pasiuni, instincte şi pofte, ci ceea ce se revarsă în ei drept Hristos. De aceea, Pavel spune: „Nu eu, ci Hristos în mine!“ [8] Din asemenea profunzimi vin aceste lucruri.
Putem descrie, deci, trezirea şi adormirea ca pe trăiri interioare ale entităţii umane: trezirea ca pe o cufundare în corporalitatea omului, a egoităţii comprimate, iar adormirea ca pe o eliberare de conştienţă, din cauză că omul încă nu e destul de matur pentru a privi în acea lume în care el trebuie să pătrundă, propriu-zis, la adormire. Înţelegem astfel veghea şi somnul în sensul în care trebuie să înţelegem multe lucruri din lume: drept întrepătrundere a diferitelor părţi care constituie entitatea umană. Dacă privim din acest punct de vedere un om aflat în stare de veghe, vom spune: În omul care veghează se află patru părţi constitutive: corpul fizic, corpul eteric, corpul astral şi Eul, şi ele sunt întrepătrunse unul într-altul într-un anumit mod. Ce rezultă de aici? Starea de veghe! Căci omul n-ar putea fi în stare de veghe, dacă nu s-ar cufunda în corporalitatea sa în aşa fel încât atenţia să-i fie abătută de la ea de către lumea exterioară. Faptul că omul este în stare de veghe depinde de o interacţiune anume reglementată dintre cele patru părți constitutive ale omului. Şi, separarea justă a celor patru părţi constitutive face ca omul să doarmă. Nu e suficient să spunem: Omul e format dintr-un corp fizic, un corp eteric, un corp astral şi un Eu, ci îl înţelegem pe om de-abia când ştim în ce măsură sunt unite între ele, în cazul unei anumite stări, diferitele părţi constitutive umane, în ce fel sunt întrepătrunse ele. Acesta este esenţialul pentru cunoaşterea naturii umane. Ei bine, noi considerăm că e normală starea rezultată din îmbinarea celor patru părţi constitutive ale omului pe care o întâlnim la cel aflat în stare de veghe. Să pornim de la această noţiune: să considerăm normală starea de conştienţă a omului care veghează.
Cei mai mulţi dintre dumneavoastră îşi vor aminti că acea conştienţă pe care o avem în prezent, ca pământeni, între naştere şi moarte, este doar una dintre formele de conştienţă posibile. Dacă studiaţi, de exemplu, Ştiinţa ocultă sau articolele scrise mai demult şi apărute sub titlul Din Cronica Akasha [9], veţi vedea că actuala conştienţă e doar o treaptă de conştienţă, între şapte trepte de conştienţă diferite, că această conştienţă pe care o avem astăzi s-a dezvoltat din trei forme de conştienţă anterioare şi că în viitor ea va lua alte trei forme. Când era om lunar, fiinţa umană nu avea încă un Eu. Eul s-a unit cu omul de-abia în cursul evoluţiei pământene. De acea, omul n-a putut avea forma de conştienţă actuală decât în perioada pământeană. O conştienţă de felul celei pe care o avem azi între naştere şi moarte presupune că, exact aşa cum se întâmplă azi, Eul colaborează cu celelalte trei părţi constitutive ale omului; el e partea constitutivă cea mai înaltă, între cele patru din care e formată entitatea umană.  Înainte să fi fost fecundat prin prezenţa Eului, omul era format numai dintr-un corp fizic, un corp eteric şi un corp astral. Atunci corpul astral era partea constitutivă cea mai înaltă a entităţii sale, iar starea sa de conştienţă era de aşa natură încât ar putea fi comparată, cel mult, cu conştienţa de vis, pe care omul şi-a păstrat-o, ca moştenire a unor vremuri străvechi. Dar nu trebuie să vă reprezentaţi starea de conştienţă de vis actuală, ci o conştienţă care, în imaginile de vis, redă realităţi. Dacă studiaţi visul actual, veţi găsi în diferitele sale imagini foarte multe lucruri haotice, deoarece conştienţa actuală de vis e o rămăşiţă păstrată din vremuri străvechi. Dacă studiaţi însă conştienţa care a precedat-o pe cea actuală, veţi constata că atunci, cu ajutorul acestei conştienţe n-aţi fi văzut nici un fel de obiecte exterioare, de exemplu plantele. Prin urmare, ar fi fost imposibil ca asupra omului să se exercite vreo impresie exterioară. Dacă în apropierea omului s-ar fi aflat ceva, dumneavoastră aţi fi avut o impresie care prin intermediul imaginii de vis ar fi luat drumul spre interiorul omului, imagine care ar fi fost, bineînţeles, un simbol, dar ar fi corespuns unui anumit obiect şi unei anumite impresii din lumea exterioară.
Avem de-a face, aşadar, înainte de conştienţa Eului, cu o conştienţă legată de corpul astral, care era atunci partea constitutivă cea mai înaltă, cu conştienţa astrală, care e obscură şi crepusculară, deci neluminată încă de structura Eului. Când omul a devenit pământean, această conştienţă astrală a fost umbrită, estompată de către conştienţa Eului. Totuşi corpul astral continuă să existe în noi, aşa că putem să ne întrebăm din ce cauză conştienţa noastră astrală a fost pusă în umbră, a fost eliminată, în aşa fel încât a fost înlocuită total prin conştienţa Eului? Acest lucru a devenit posibil prin faptul că, atunci când omul a fost fecundat prin prezenţa Eului, legătura existentă înainte între corpul astral şi corpul eteric a slăbit în intensitate. S-ar putea spune că legătura mai intimă din trecut a fost dizolvată. Prin urmare, înainte să apară conştienţa Eului, a existat o legătură mult mai intimă între corpul astral al omului şi părţile constitutive inferioare ale entităţii sale. Corpul astral se cufunda mult mai mult în celelalte părţi constitutive, decât o face astăzi. Într-un anumit sens, corpul astral a fost smuls din legătura cu corpul eteric şi corpul fizic.
Trebuie să fim foarte bine lămuriţi în privinţa acestui proces de ieşire, de eliberare parţială a corpului astral din legătura sa cu corpul eteric şi corpul fizic. Şi atunci ne vom pune întrebarea: Oare mai există şi în zilele noastre posibilitatea de a stabili, în starea obişnuită de conştienţă, în conştienţa Eului ceva care să fie similar acestei vechi legături? Ar fi posibil ca şi corpul astral să vrea să pătrundă mai adânc în celelalte părţi constitutive şi să se impregneze cu tot felul de lucruri, mai mult decât i se cuvine?
E necesară o anumită limită până la care corpul astral se poate întrepătrunde cu corpul eteric şi corpul fizic. Să presupunem că măsura normală a fost depăşită, într-o direcţie oarecare. Atunci va trebui să apară o tulburare în întreg organismul uman; fiindcă omul depinde de existenţa acestui raport între diferitele părţi constitutive care ni se înfăţişează în stare de veghe. În momentul în care corpul astral are o comportare necorespunzătoare, se cufundă mai adânc în corpul fizic şi corpul eteric, trebuie să apară o tulburare. Din ultimele expuneri am văzut că ceea ce deducem acum prin gândire se întâmplă în mod real. Am descris întregul proces. Oare când are loc acest lucru? Atunci când, într-o viaţă anterioară, omul a întipărit în corpul său astral, a făcut să se reverse în corpul său astral ceva ce noi considerăm că este o greşeală morală sau intelectuală. Ea s-a înscris în corpul astral. Şi acum, când omul intră din nou în existenţă, ea poate să determine cu adevărat corpul astral să caute o altă legătură cu corpul fizic şi corpul eteric decât cea pe care ar fi căutat-o dacă nu şi-ar fi întipărit în viaţa anterioară acea greşeală. Aşadar, tocmai greşelile comise sub influenţa lui Ahriman şi Lucifer s-au transformat în forţe de organizare ce determină corpul astral să intre într-un alt raport cu corpurile fizic şi eteric decât cel în care ar intra dacă în el nu s-ar fi imprimat asemenea forţe.
Vedem astfel că tocmai efectul unor gânduri, afecte şi sentimente din trecut determină corpul astral să producă dezordine în organizarea umană. Dar ce se întâmplă când se produce o asemenea dezordine? Când corpul astral se cufundă în corpurile fizic şi eteric într-o măsură mai mare decât ar fi cazul la omul normal, el face ceva absolut asemănător cu ceea ce facem noi dimineaţa când, în momentul trezirii, ne cufundăm cu Eul în cele două corpuri ale noastre. Trezirea constă în cufundarea Eului uman în corpurile fizic şi eteric. În ce constă însă ceea ce face corpul astral când intră în corpurile fizic şi eteric mai mult decât ar trebui, împins la aceasta de efectele unor trăiri din trecut? Ce se petrece de obicei când ne cufundăm cu Eul şi corpul astral în corpurile fizie şi eterie, dimineaţa, când ne trezim şi percepem ceva, se manifestă în faptul că ne trezim. La fel cum întreaga stare de veghe este consecinţa faptului că omul-Eu se afundă în corpurile fizic şi eteric, tot astfel acum trebuie să aibă loc un lucru pe care-l face corpul astral, prin urmare, un lucru pe care-l facem, de obicei, în calitate de oameni înzestraţi cu un Eu. El se cufundă în corpul eteric şi corpul fizic. Prin urmare, dacă avem în faţa noastră un om al cărui corp astral are tendinţa de a se uni eu corpul eteric şi corpul fizic mai mult decât ar fi normal, atunci este vorba de acelaşi fenomen, în ceea ce priveşte corpul astral, pe care, de obicei, îl întâlnim la trezire, în ceea ce priveşte omul-Eu. Ce este, însă, această cufundare prea mare a corpului astral în corpurile fizic şi eteric? E ceea ce noi numim, de obicei, boală. Când corpul nostru astral face acelaşi lucru pe care-l facem în mod obişnuit la trezire, şi anume, când el se cufundă în corpurile fizic şi eteric, când corpul astral, care în mod obişnuit n-ar trebui să dezvolte în noi o conştienţă, tinde să aibă o conştienţă în corpurile fizic şi eteric, când el vrea să se trezească în noi, atunci ne îmbolnăvim. Boala e o stare de veghe anormală a corpului nostru astral. Ce facem oare, când ne aflăm în starea de sănătate obişnuită, când trăim în starea de veghe obişnuită? Atunci veghem, în ceea ce priveşte viaţa obişnuită. Dar ca să putem avea conştienţa de veghe obişnuită a fost necesar, înainte, să transpunem corpul astral într-o altă stare. A trebuit să-l transpunem în starea de somn. Când, în timpul zilei, avem conştienţa noastră legată de Eu, corpul astral trebuie să doarmă; putem fi sănătoşi numai dacă în noi corpul astral doarme. De aceea, putem înţelege acum esenţa sănătăţii şi bolii în felul următor: boala e o trezire anormală a corpului astral în om, iar sănătatea e starea normală de somn a corpului astral.
În ce costă oare conştienţa corpului astral? Dacă boala înseamnă într-adevăr trezirea corpului astral, ar trebui ca în el să apară un fel de conştienţă. El se trezeşte într-un mod anormal, aşadar, ne-am putea aştepta la o conştienţă anormală; dar ar trebui să existe, în orice caz, o conştienţă. Când ne îmbolnăvim, ar trebui să survină ceva asemănător procesului care are loc, de obicei, dimineaţa la trezire. Trăirile noastre ar trebui să fie abătute spre altceva. De obicei, dimineaţa iese la suprafaţă conştienţa noastră obişnuită. Dar când ne îmbolnăvim, iese şi atunci la suprafaţă o conştienţă? Da, iese la suprafaţă o conştienţă pe care omul o cunoaşte foarte bine. Şi care e această conştienţă? O conştienţă se exprimă sub formă de trăiri! Conştienţa care apare acum se manifestă sub forma a ceea ce noi numim durere cauzată de boală şi pe care n-o avem în starea normală de sănătate, fiindcă atunci corpul nostru astral doarme. Când corpul astral doarme, el se află într-o legătură normală cu corpurile fizic şi eteric; aceasta înseamnă absenţa oricărei dureri. Durerea este expresia faptului că acest corp astral se cufundă sub presiune atât de mult în corpurile fizic şi eteric, încât depăşeşte limita admisă – şi ajunge să aibă conştienţă. Aceasta e durerea.
Este important să nu extindem, fără a avea în vedere unele limite, afirmaţia făcută mai înainte. Când vorbim în sensul ştiinţei spiritului trebuie să tinem seama de limitele între care facem o afirmaţie. Am spus că atunci când se trezeşte corpul astral apare o conştienţă care e îmbibată de durere. De aici nu putem trage însă concluzia că durerea şi boala apar întotdeauna împreună. Orice cufundare sub presiune a corpului astral în corpurile fizic şi eteric e o stare de boală. Dar, invers, nu orice stare de boală constă în acest fapt, şi vom putea înţelege că starea de boală poate avea şi o altă caracteristică, dacă ne gândim că nu orice boală e însoţită de dureri. Dar majoritatea oamenilor nici nu bagă în seamă acest lucru, fiindcă, în general, în viaţă, ei nu urmăresc să fie sănătoşi, ci să nu aibă dureri, iar când nu au dureri se consideră sănătoşi. Dar nu e întotdeauna aşa; în foarte multe cazuri omul crede că, dacă nu are dureri, e sănătos. Ne-am lăsa pradă unei mari amăgiri, dacă am spune că senzaţia de durere şi starea de boală apar întotdeauna împreună. Se poate ca ficatul unui om să fie în starea cea mai proastă, dar dacă problemele hepatice nu afectează de exemplu, peritoneul, nu apare nici o durere. Este posibil ca în om să existe un proces maladiv care să nu se manifeste prin dureri. Din punct de vedere obiectiv, aceste îmbolnăviri sunt cele mai grave, deoarece dacă omul are dureri caută să scape de ele; dacă nu are dureri, nu face aproape nimic spre a elimina boala.
Cum stau însă lucrurile în cazurile în care bolile nu sunt însoţite de dureri? Este nevoie să ne amintim că noi ne-am dezvoltat treptat, ca fiinţe umane, aşa cum suntem în epoca actuală, că în perioada evoluţiei pământene ne-am integrat Eul, alături de corpul astral, corpul eteric şi corpul fizic. Dar cândva noi am fost alcătuiţi numai dintr-un corp fizic şi un corp eteric. O fiinţă care posedă numai un corp fizic şi un corp eteric e ca o plantă din epoca actuală. În cazul unor asemenea fiinţe ajungem la o a treia treaptă de conştienţă, mult, mult mai obscură, care nu ajunge nici măcar până la luminozitatea conştienţei de vis din zilele noastre. E o mare greşeală să credem că în somn omul nu are nici o conştienţă. El are o conştienţă, dar ea e atât de obscură, încât omul n-o poate face să urce, ca amintire, până în Eul său. Dar şi planta are o conştienţă. E un fel de conştienţă de somn, deci una şi mai profundă decât conştienţa astrală. Ajungem astfel la o conştientă şi mai adânc situată a omului.
Să presupunem că, prin trăirile sale din alte incarnări trecute, omul n-a provocat în organizarea sa doar o dezordine care poate influenţa corpul astral, făcându-1 să se cufunde în mod anormal în corpurile fizic şi eteric, ci că el a săvârşit fapte care pot determina corpul eteric să se afunde mult prea mult în corpul fizic. Poate să apară atunci o stare în care nici legătura dintre corpul eteric şi corpul fizic să nu fie cea normală pentru omul din zilele noastre, deoarece corpul eteric se cufundă prea adânc în corpul fizic. În acest caz, spunem noi, corpul astral nu ia parte la ceea ce se întâmplă; predispoziţia creată într-o viaţă anterioară face ca în organizarea umană să apară o legătură mai strânsă decât cea necesară în viaţa obişnuită între corpul eteric şi corpul fizic. Este vorba atunci de acelaşi fenomen, în corpul eteric, pe care-l avem în corpul astral, când apare conştienţa durerii.
Când, la rândul său, corpul eteric se cufundă prea adânc în corpul fizic, din străfunduri apare o conştienţă asemănătoare conştienţei omului, asemănătoare conştienţei vegetale. De aceea nu trebuie să ne mire faptul că şi aceasta este o stare pe care omul n-o simte. Aşa cum nu simte nimic în timpul somnului, el nu simte nici această stare. Şi totuşi este o trezire! La fel cum corpul nostru astral se trezeşte, în mod anormal, când se cufundă prea adânc în corpul eteric şi corpul fizic, corpul eteric se trezeşte şi el în mod anormal, când se cufundă prea adânc în corpul fizic. Doar că omul nu poate să perceapă acest fenomen, din cauză că trezirea la o conştienţă este şi mai obscură decât conştienţa durerii. Dar să presupunem că într-o viaţă anterioară omul a săvârşit cu adevărat o faptă care, între moarte şi o nouă naştere, are ca efect că acum corpul eteric se trezeşte în sine, adică ia în stăpânire cu putere corpul fizic. Dacă s-a întâmplat acest lucru, în om se trezeşte o conştienţă profundă, care însă nu poate fi percepută aşa cum sunt percepute trăirile obişnuite ale sufletului uman. Credeţi că ea nu e în activitate doar pentru că n-o percepem? Să încercăm să înţelegem ce tendinţă ciudată capătă o conştienţă, dacă se situează cu un grad mai jos.
Dacă simţiti o impresie exterioară de felul aceleia pe care o aveţi când vă ardeţi, aceasta vă va produce durere. Dacă apare o durere, conştienţa trebuie să atingă cel puţin gradul de conştienţă propriu corpului astral. O durere trebuie să trăiască în corpul astral. Oricând ia naştere o durere în sufletul uman e vorba de o realitate care ţine de corpul astral. Dar să presupunem că are loc un fenomen care nu e însoţit de dureri, dar provoacă o excitaţie exterioară, o impresie exterioară. Dacă un obiect se îndreaptă cu viteză spre ochiul dumneavoastră, acest lucru face să apară o excitaţie exterioară; ochiul se închide. Fenomenul respectiv nu e însoţit de durere. Ce face să apară excitaţia? O mişcare. E ca şi cum cineva v-ar atinge talpa: nu e durere, totuşi piciorul tresare. Există, deci, şi asemenea impresii, care se exercită asupra omului fără a fi însoţite de durere, făcând să apară totuşi un fenomen oarecare, o mişcare. În acest caz omul nu ştie – fiindcă nu poate să pătrundă până la acest nivel mai profund al conştienţei – cum se face că excitaţia e urmată de o mişcare. Dacă simţiţi o durere şi, din această cauză, respingeţi lucrul care v-a provocat-o, durerea este aceea care v-a făcut atenţi. Dar se poate întâmpla ceva care vă obligă să faceţi o mişcare reflexă. În acest caz, conştienţa nu coboară până acolo unde excitaţia e transpusă în mişcare. Aveţi aici un grad de conştienţă care nu ajunge până în trăirile dumeavoastră astrale, care nu e trăită în mod conştient, care se desfăsoară într-un fel de sferă a somnului, ceea ce nu înseamnă însă că n-ar putea să declanşeze unele procese. Când are loc o pătrundere mai adâncă a corpului eteric în corpul fizic, aceasta înseamnă că ia naştere o conştienţă care nu e o conştienţă a durerii, deoarece corpul astral nu participă, şi care e atât de obscură, încât omul n-o percepe. Dar prin aceasta n-am spus că omul n-ar putea săvârşi fapte în această stare de conştienţă, că n-ar putea să facă lucruri corespunzătoare întregii situaţii. Omul săvârşeşte şi în viaţa obişnuită multe fapte la care nu e prezent cu conştienţa sa. Gândiţi-vă numai la momentele în care conştienţa obişnuită de zi e voalată şi omul săvârşeşte, ca un somnambul, tot felul de lucruri. Nu trebuie să credeţi că în acele momente nu există nici un fel de conştienţă; la acele fapte participă o conştienţă pe care omul n-o poate observa, deoarece el poate sesiza numai cele două forme mai înalte ale conştienţei: conştienţa astrală, sub formă de plăcere şi suferinţă etc., şi conştienţa Eului, sub formă de judecată şi de conştienţă diurnă obişnuită. Totuşi, nu este adevărat că omul nu poate să acţioneze când se află în această stare a conştienţei de somn.
Noi avem, deci, şi o conştienţă profundă, la care omul nu mai poate ajunge, când corpul eteric coboară în corpul fizic. Să presupunem că el vrea totuşi să facă un lucru de care nu poate şti nimic în viaţa normală, un lucru care are legătură cu întreaga situaţie; omul va realiza lucrul respectiv fără s-o ştie. Ceva din el, lucrul însuşi, va acţiona fără ca el să ştie. Să ne imaginăm acum situaţia următoare: prin întâmplări oarecare, survenite într-o viaţă anterioară, un om a sădit în fiinţa sa unele tendinţe care, în perioada dintre moarte şi o nouă naştere, vor coborî cu influenţele lor atât de jos, încât vor determina corpul eteric să pătrundă mai adâne în corpul fizic. De aici vor decurge fapte care vor declanşa procese de boală situate mai adânc. În acest caz, omul se va simţi îndemnat să caute cu tot dinadinsul ocazii exterioare pentru a se îmbolnăvi.
Poate să pară ciudat faptul că asemenea lucruri nu-i apar cu claritate conştienţei obişnuite. Dar omul nici nu le-ar face, din conştienţa obişnuită a Eului său. El nu-şi va porunci niciodată, din conştienţa obişnuită a Eului său, să se ducă acolo unde există un focar de bacili. Să presupunem însă cazul în care acea conştienţă obscură găseşte că e necesar să apară un prejudiciu exterior şi să poată avea loc ceea ce am desemnat ieri drept stare de boală. Atunci acea conştienţă care pătrunde în corpul fizic va căuta cauza bolii. Propria fiinţă a omului caută cauza bolii, spre a ajunge la ceea ce am desemnat ieri drept proces al bolii. Veţi înţelege deci, sesizând esenţa mai adâncă a bolii, că până şi atunci când încă nu există dureri pot să apară contrareacţii. Şi chiar dacă apar dureri – când corpul eteric pătrunde prea adânc în corpul fizic –, se poate întâmpla ca unele straturi mai adânci ale conştienţei umane să caute cauze exterioare de îmbolnăvire. Oricât de grotese ar suna, este totuşi adevărat. La fel cum cu o altă treaptă a conştienţei noastre căutăm anumite însuşiri ereditare, tot aşa căutăm şi cauzele exterioare ale îmbolnăvirilor noastre, când avem nevoie de ele. Ceea ce am spus acum este valabil, însă, numai în limitele a ce a fost descris până acum.
Astăzi ne-am propus să explicăm faptul că omul este în stare – fără a putea urmări acest lucru cu treapta de conştienţă pe care o are – să caute cauzele bolii prin faptul că se creează o stare de conştienţă anormală, mai profundă. Acesta a fost scopul nostru: să arătăm că atunci când suntem bolnavi avem de-a face cu trezirea unor stadii ale conştienţei pe care, ca oameni, le-am depăşit deja. Prin faptul că, într-o viaţă anterioară, ne-am încărcat cu anumite greşeli, facem să apară grade ale conştienţei mai profunde decât cele care ni s-ar cuveni, de obicei, în viaţa noastră actuală. Iar ceea ce facem din imboldurile acestor grade de conştienţă influenţează desfăşurarea procesului bolii, precum şi, în general, procesul ce duce la boală.
Vedem astfel că în stările anormale se ridică din adâncul fiinţei noastre vechi stări de conştienţă, pe care omul le-a depăşit demult. Dacă studiaţi realităţile vieţii obişnuite, vă puteţi lămuri în privinţa celor spuse azi. Prin durerile sale, omul se cufundă mai adânc în fiinţa sa. Cunoaşteţi zicala care spune că omul ştie că are un anumit organ de-abia după ce acesta a început să-l doară. E o zicală populară, dar ea nu e deloc greşită. De ce, în starea de conştienţă obişnuită, omul nu ştie nimic despre acel organ? Din cauză că, în viaţa normală, conştienţa sa doarme atât de adânc, încât nu se cufundă suficient de mult în corpul astral. Dar dacă se cufundă în acesta apare durerea, şi prin durere omul află că are organul respectiv. În unele expresii din viaţa obişnuită zace câte un mare adevăr, pentru că ele ne-au rămas din alte stadii de evoluţie a conştienţei, mai vechi, în care omul, când mai putea privi în lumea spirituală, ştia multe dintre lucrurile pe care, astăzi, trebuie să le scoatem din nou la suprafaţă, cu mare greutate.
Dacă ştiţi că omul poate vieţui unele straturi mai adânci ale conştienţei, veţi înţelege că el poate căuta nu numai cauzele exterioare ale bolilor, ci şi anumite lovituri ale destinului pe care nu şi le poate explica pe cale raţională, dar a căror raţiune acţionează asupra unor straturi mai adânci ale conştienţei. Aşa că vi se va părea normal ca omul, când gândeste în mod obişnuit, să nu se aşeze exact în locul unde-l poate lovi un trăsnet. Cu partea de la suprafaţă a conştienţei va evita să facă acest lucru. S-ar putea însă ca în el să acţioneze o conştienţă situată mult mai adânc decât cea de la suprafaţă şi ca aceasta să-l conducă exact spre locul undc poate fi lovit de trăsnet, pe baza unei previziuni inexistente pentru conştienţa de la suprafaţă, aşadar, există o conştienţă care vrea ca trăsnetul să-l nimerească şi care-l face pe omul respectiv să caute acel accident.
Am înţeles azi, ca posibilitate, că omul caută, sub influenţa unor factori karmici, diferite accidente sau cauze exterioare de îmbolnăvire. Se pun însă mai multe întrebări, de care ne vom ocupa în zilele următoare: Cum se întâmplă acest lucru în mod concret, cum acţioneză în om forţele care există în straturile mai adânci ale conştienţei şi dacă, cu conştienţa noastră de suprafaţă, avem voie să evităm asemenea accidente? Aşa cum putem înţelege că atunci când un om se duce într-o regiune unde poate fi infectat asupra lui acţionează un grad al conştienţei care l-a făcut să se deplaseze acolo, trebuie să putem înţelege şi cum stau lucrurile când omul ia măsuri pentru a limita influenţele unor infecţii, când, prin măsuri de igienă, putem evita asemenea lucruri, prin conştienţa noastră de la suprafaţă. Putem înţelege, de asemenea, că există posibilitatea de a evita asemenea efecte şi trebuie să spunem că ar fi cât se poate de neînţelept dacă partea de la suprafaţă a conştienţei ar putea să caute diferiţi agenţi patogeni, dar n-ar exista, pe de altă parte, posibilitatea de a evita cauzele îmbolnăvirilor, prin ceea ce facem cu conştienţa de suprafaţă.
Vom vedea că e „înţelept“ ca omul să caute anumiţi agenţi patogeni, şi că este la fel de „înţelept“ ca el să ia măsuri, cu partea de la suprafaţă a conştienţei, împiedicând substanţele purtătoare de agenţi patogeni să pătrundă în organism şi evitând astfel îmbolnăvirile.