Omul armonizat

Omul pentru a functiona in realitate si a uni cele 2 planuri :fizic si spiritual, se foloseste de planul psihicului : mental si emotional.

 O trăire în antifazaă cu Legile Universale, de care este caracterizat întregul ansamblu social, necesită foarte mult efort în detrimentul randamentului, şi de aici provine apariţia unei sume de concepte, de filosofii, de mentalităţi privind existenţa care îmbracă alura unei lupte, în care omul nu are altceva de făcut decât să facă faţă, decât să se descurce cumva. Impresionanta capacitate de adaptare, de altminteri caracteristică oricărei divinităţi care în adâncul fiinţei sale realizează că Planul Manifestării este un plan iluzoriu, deşi aparţine evoluţiei, a dus astăzi la o consecinţă neaşteptată  adaptarea la rău, până la al accentua ca pe o realitate implacabilă şi chiar deasupra Legilor Universale. De asemenea, o anumită obişnuinţă a trăirii mecanice (subconstiente) face ca inerţia în faţa noului, a schimbării, să fie deosebit de mare, şi deşi raţional ea este percepută de cei lucizi la nivel de practică, numai răbdarea unei divinităţi mai poate aduce progresul într-un sens universal, care nu implică excepţii, ci fireasca manifestare a legii.

Spiritualizarea Corpului Fizic spre a deveni Templu poate fi considerată, în prima fază, un continuu gest de conştientizare, de responsabilitate, de bun simţ, căci corpul fizic aflându-se în procesele de relaţie dintre el(corpul) şi întregul Univers, este necesar să ştiţi cum să aveţi grijă de el, deci implicit să conştientizaţi aceste relaţii pe care le aveţi, prin acesta, cu mediul si înţelegerea funcţiilor vitale  ce se reflectă asupra întregului ansamblu social. 

   Astazi, suntem condusi mai mult de planul fizic accentuand placerea  pana la extrem si nu adevarata hrana necesara omului. Dupa parerea mea hrana adevarata  este aceea care ne construieste fizic, mental , emotional si spiritual toate cu "masura". Hrana vie, Divina.
   Cred ca tot ceea ce produce suferinta este o nearmonizare a tuturor planurilor. Clipa trebuie traita amintindu-ne de toate planurile.Uitand  uneori de unul din planuri, nu facem decat sa pierdem din vitalitatea acelui plan si ...de aici consecintele...Singurul efort care se cere este un minimum de RESPONSABILITATE faţă de propriul nostru corp,de propriile emotii si procese mentale,propriul spirit care ulterior va deveni un drum al perfecţionării şi, pas cu pas, va intra în firescul EVOLUTIEI recunoscându-se în manifestarea unităţii în diversitate.

     Cunoaşterea materialistă a început cu negarea totului, deci de la premiza că omul nu ar cunoaşte nimic, iar singura sa posibilitate de cunoaştere ar fi actul sau gestul gândirii, care nici nu exista înainte de începerea acestei false premize. Pornind de la o axiomă falsă, ulterior s-a trecut la practicarea ei, rezultatul fiind cunoaşterea materialistă de astăzi, utilă pentru tehnologie, dar total inutilă pentru viaţa omului.  Gândirea, ca proces mental, are la bază această axiomă falsă de a considera că omul nu ştie nimic şi ar trebui să înveţe totul(uitand  de intuitie), paradoxul fiind că în realitate nu există aşa ceva. Omul ştie totul dintr-o perioadă de câteva mii de ani în care şi-a format corpul fizic, care a dus şi la o aparentă blocare a posibilităţilor sale divine, dar care nu au fost cu nimic alterate şi care astăzi, când procesul de finalizare a corpului fizic s-a finalizat, pot fi din nou folosite, dar de data aceasta şi la nivel fizic, primul pas fiind acela al spiritualizării acestui corp dar, neuitand de celelalte 

planuri.  Echilibrul inseamna armonizarea tuturor planurilor.  Spiritualizarea corpului fizic trebuie să ducă la posibilitatea sa de a trăi în orice condiţii fizice, deci la o autonomie faţă de variaţiile de temperatură, radiaţii, umiditate, compoziţie chimică a mediului şi aşa mai departe. Trebuie să realizaţi că majoritatea planetelor sunt locuite, dar de entităţi care îşi pot coordona corpul biologic prin faptul că l-au spiritualizat.

  Minima responsabilitate , loialitate , iubire si respect asupra propriului vostru corp, aspect ce se manifesta cu intelepciune ( iubire si mental) si echilibru care nu înseamnă nici sectarism, nici teribilism, nici ierarhii între oameni ci numai bun simţ(simtire- adica ascultandu-ne si intuitia, logica, inima), este un gest  care  va putea atrage evolutia.

Judecata Divină este cea care se află în lumea interioară a fiecăruia, ea aparţine minţii universale sau Christului întrupat în fiecare. Justiţia Divină reprezintă divinitatea din fiecare, fiţi sinceri cu voi şi atunci veţi putea face ca Legile să lucreze în favoarea voastră.  Nu este ceva greu, dar este nevoie de răbdare, de sinceritate şi, la propriu, de fapte, căci oricât de sinceri şi de răbdători aţi fi, oricât de deştepţi şi de înţelepţi aţi deveni, ceea ce contează în prezent sunt faptele.   Nimeni nu se poate exclude de la Lege, nimic nu rămâne neplătit sau uitat. Orice greşeală poate fi îndreptată, mai întâi prin recunoaşterea sa, deci este nevoie de SINCERITATE, după care urmează o muncă de refacere, de perfecţionare a acelei vibraţii. Se poate merge de la greşelile vizibile şi care afectează alte entităţi, la greşeli din ce în ce mai subtile, mai fine, de care numai fiecare este conştient şi responsabil, ele fiind iniţiate în planul său de creaţie, de evoluţie. Greşeala, mai ales în planul fizic, este singura posibilitate pentru a acumula experienţă, de aceea în Legea Divină există o clauză. Această clauză este dată de consecinţe. Existenţa consecinţelor permite oricui să vadă dacă ceea ce face este bine sau nu şi, implicit, să corecteze. Prin sinceritate şi prin declanşarea unei munci de refacere a vibraţiilor face ca, în firescul Legii, să vi se ofere posibilitatea de a merge înainte, în cazul fiecăruia justiţia divină depinzând de gradul său de recunoaştere, de sinceritatea faţă de sine însuşi, de atenţia, respectul, loialitatea şi responsabilitatea sa.

O consecinţă neglijată se va repeta până ce o veţi percepe, îi veţi desconspira cauza, o veti intelege şi îi veţi schimba parametrii în sensul autocorectării, al îmbogăţirii în experienţă. Nu pot exista reguli doar pentru a fi acceptate, ci există doar acele reguli rezultate din experienţă, iar acest fapt face ca fiecare să fie responsabil de  propria existenţă.  Ceea ce îi rămâne omului de azi înainte este să continue această responsabilitate, acest permanent joc coordonat de  Justiţia Divină, în propriile sale experienţe, ţinând cont de propriile sale consecinţe şi de faptul că numai el poate corecta şi reface ceea ce tot el a greşit. înţelepciunea  este atât o calitate, cât  si un permanent proces de continuare a creaţiei, de îmbogăţire a experienţei prin greşeli  şi îndreptarea greşelilor.Indreptarea greselilor se face numai prin punerea in practica (in planul fizic ) si castigarea unei noi experiente si a unui alte vibratii.

 Vedem cât de dificilă pare o schimbare individuală pentru cei care s-au obişnuit să menţină o manifestare mecanică, o repetare permanentă a unei tradiţii. Cu atât mai puţin posibilă este, la nivel social, o refacere prin impunerea unor reguli sau a unui sistem de organizare, pentru că nu se poate vorbi, în cazul civilizaţiei terestre, de un sistem unitar, ci de miliarde de sisteme, care numai fiecare ştie unde a greşit, de ce, pentru ce, chiar dacă manifestările anumitor consecinţe sunt comune. La aceasta îşi dă concursul, pe de o parte, educaţia primită în sensul de copiere a societăţii, astfel încât entităţile sunt mai mult copiile unui program social. Dacă acesta este greşit, toţi fac aceleaşi greşeli. Pe de altă parte, vedem cum în evoluţia societăţii umane s-a încercat permanent ca, prin schimbarea unui sistem, a unei structuri sociale cu o alta, să se poată realiza o redresare în ansamblu, rezultatul fiind un haos organizat asupra căruia nimeni nu-şi mai asumă vreo responsabilitate. O stare de automulţumire, de autoliniştire este cam aceeaşi în toate statele, iar criteriul de comparaţie legat de baza materială, şi nu de existenţa umană, face imposibilă evoluţia. Acesta este, de astfel, un paradox al sistemelor închise care, fără o colaborare cu exteriorul, sunt lipsite de funcţionalitate.

    Deci constientizarea in permanenta a tuturor planurilor  in mod echilibrat (fizic, emotional, mental si spiritual) face ca OMUL sa receptioneze si sa emita informatii echilibrate  urmate de evolutie.

În prezent, faptul că structura de organizare socială nu asigură nici măcar condiţiile primare necesare omului, decât într-un mod limitat, guvernat de o lege a junglei în care câştigă cel mai egoist, denotă o lipsă de organizare a resurselor .

     Procesul de individualizare vă poate oferi accesul la băncile de date universale, la documentul Akashic şi la experienţe, la informaţii stocate în diferite nivele de vibraţii pe care le veţi putea atinge în răbdarea şi în munca voastră. Căci nu pot exista întrebări fără răspuns atunci când le căutaţi în lumea voastră interioară, în intimitate, în acea vibraţie sacră a propriului altar în care  meditaţi, continuaţi această muncă a voastră cu voi înşivă, permanent menită să vă îmbogăţească, să vă ducă mai departe.

     Dacă orizontul fizic pare limitat, orizonturile lumii mentale, ale imaginaţiei, nu pot avea limite, imaginaţia fiind, de altfel, primul pas în continuarea creaţiei. Cel care va avea înţelepciunea şi răbdarea de a menţine armonia între imaginaţia sa, planul său de creaţie şi manifestarea sa fizică, acela va reuşi să aducă în înfăptuire noi paşi, noi manifestări ale evoluţiei, cuprinzând un sens dinamic şi sincer, posibil pentru oricine, oriunde, oricând.
"Cunosteti totul si pastrati doar ceea ce va este de trebuinta"
Aristotel  a spus "Virtutea este calea de mijloc, cultivarea unei medii intre doua excese"
"Nu exista o cale spre fericire, fericirea insasi este o cale."
"Nu esti niciodata singur, nici cand te confrunti cu cea mai mare suferinta. Iubirea este prezenta permanent, clipa de clipa, chemandu-te sa te reconectezi."

"Totul depinde pe de-a intregul de tine. De gandurile tale. De vibratiile tale.
Daca iti poti alinia dorintele cu credintele si asteptarile."

"Iubirea nu se afla în afara, ci în adâncul dvs.
Nu o puteti pierde nicicând si nu va poate parasi.
Nu depinde de o forma exterioara."


"E timpul sa iti deschizi inima ca sa poti iubi, ierta,intelege, ajuta , spera si a merge mai departe"

Fatarnicia fata de propria persoana si fata de altii

"Un om fatarnic are 2 fete si nici un obraz"  Nicolae Iorga
"Cand esti fatarnic, Dumnezeu este atat de departe de tine, incat pare absent". Simone de Beauvoir
"Fatarnicia este una din cele mai grele arte de care poate sa se mandreasca rautatea omeneasca" Alexandru Dimitrie Xenopol
"Sufletele josnice nu se bizuie decat pe nobletea celorlalte" Jules Renard

FĂȚÁRNIC, -Ă, fățarnici, -ce, adj. (Despre oameni și manifestările lor; adesea substantivat) Lipsit de sinceritate; prefăcut, ipocrit, fals. 


krisis= punct de intersectie, pct de intalnire a mai multor drumuri(cai), punct de cotitura, punct critic


IPOCRÍT s., adj. 1. s. fățarnic, mincinos, perfid, prefăcut, șiret, viclean, (livr.) fariseu, (reg.) proclet, (înv.) telpiz, (fig.) iezuit, tartuf, trombonist. (Mare ~ mai e și ăsta!) 2. adj. duplicitar, fals, fariseic, fățarnic, mincinos, perfid, prefăcut, șiret, viclean, (livr.) machiavelic, (rar) machiavelistic, (reg.) proclet, (înv.) fățărit, telpiz, (fig.) iezuit, iezuitic, (pop. fig.) pestriț, (înv. fig.) calp, zugrăvit. (O comportare ~ă.) 
OM IPOCRIT bulan, calpuzan, cârnățar, coardă, conte, curvă, cutră, om cu două fețe, șarlă, șulfă, taler cu două fețe, țăran flaușat. Sursa: Argou 
In limba greaca clasica substantivul ipokrisis - fatarnicie, precum si verbul ipokrinomai - a juca (de obicei cu fatarnicie) rolul de,a uni mai multe fete, a se preface, a simula, au radacina etimologica comuna si este derivata din limbajul teatral; mai intai s-a referit la: a juca un rol (la teatru), a pretinde, a face sa creada si de aici sensul derivat si figurativ: a se purta teatral si nesincer sau artificial. Apoi, mai tarziu, sensul consacrat astazi, derivat si figurativ, prin filiera intelesului din limba greaca a Noului Testament: a fi fatarnic, a fi prefacut. In sensul din limba greaca clasica este folosit doar o singura data: la Luca 20, 20, iscoadele trimise de carturari si arhierei la Mantuitorul Hristos "se prefaceau ca sunt drepti ca sa-l prinda in cuvant”. Sensul care prevaleaza in Noul Testament este cel din Septuaginta, folosit la Iov 34, 30 si 36, 13: nelegiuire, adica se refera la o persoana si la actiunea acelei persoane, care nu este determinata de Dumnezeu, care nu este conforma cu voia lui Dumnezeu, care este fara Dumnezeu, in acest fel fatarnicul este persoana a carei comportare nu are nimic comun sau, in cazul cel mai bun, foarte putin in comun, cu voia lui Dumnezeu; fatarnicul este omul fara Dumnezeu si roada comportamentului lui, fatarnicia, este neconforma cu voia lui Dumnezeu.

1. Marcu 12, 15: fatarnicia este ispitirea lui Dumnezeu; fariseii si irodianii cautau "sa-L prinda in cuvant" pe Mantuitorul Hristos ca sa-L aresteze (versetul 12) si cu rautatea celui fara Dumnezeu, aratata prin cuvintele: "invatatorule, stim ca spui adevarul si ca nu-ti pasa de nimeni", il intreaba daca "se cuvine a da dajdie Cezarului sau nu" (versetul 14). Fatarnicia aici este ispitirea lui Dumnezeu, caci ii intreaba Mantuitorul "cunoscand fatarnicia lor: "Pentru ce Ma ispititi?” Dumnezeu nu poate fi ispitit de creatura nu poate fi ispitit de om, dar Dumnezeu poate sa ispiteasca pe om, creatura, in primul caz, a ispiti inseamna a provoca, a insela, a se indoi, a nu avea incredere, a deznadajdui si, in al doilea caz, a ispiti inseamna a incerca cu intentia de a vedea valoarea cuiva, cu intentia de a intari credinta cuiva, adica a omului, in Dumnezeu. Omul care ispiteste pe Dumnezeu este omul fara Dumnezeu, este omul care prin insasi atitudinea lui este impotriva lui Dumnezeu, este omul fatarnic. Fatarnicia este fata sau chipul celui fara Dumnezeu, este fata sau chipul necredinciosului.

2. Marcu 7, 1-15; Matei 15, 1-20: aici se gaseste probabil cea mai buna definitie a fatarniciei, din punct de vedere crestin. In privinta ritualului purificarii, "fariseii si unii dintre carturari" din Ierusalim, il intreaba pe Mantuitorul Hristos: "Pentru ce nu umbla ucenicii Tai dupa datina batranilor, ci mananca cu mainile nespalate?" (Marcu 7, 5). Raspunsul fara echivoc al Mantuitorului Hristos este aratat in versetul 15 si explicat mai apoi in versetele 19, s.u.: curatenia adevarata nu este a mainilor, aceasta curatenie a mainilor este doar o regula de igiena, si poate ca "datina batranilor" nu era mai mult decat acest lucru: o regula umana de igiena care are valoarea ei strict igienica curatenia adevarata nu apartine, in sens material, bucatei lor; "bucatele fiind toate curate" (verset 19), adica fiind toate "curatite" de Dumnezeu prin creatie si prin menirea lor in creatie, caci toate sunt lasate de Dumnezeu, toate sunt faptura sau creatura lui Dumnezeu (I Timotei 4, 3-4).

Apoi continua Mantuitorul Hristos si spune: ceea ce spurca cu adevarat pe om este "ceea ce iese din om", ceea ce vine "dinlauntrul" omului, din "inima omului", adica din insasi fiinta lui, si cele rele care ies din om sunt enumerate la Marcu 7, 21-22. In acest context Mantuitorul Hristos se adreseaza lor cu cuvantul: "fatarnicilor!" si apoi citeaza din Isaia 29, 13: "Acest popor Ma cinsteste cu buzele, dar inima lui este departe de Mine" (Marcu 7, 6). Aceasta este, cred eu, definitia adevarata a fatarnicieidin punct de vedere crestin: diferenta sau neconcordanta dintre buze, gura si inima, dintre vorba si fapta. Fatarnicia poate fi interpretata si ca un fel de personalitate dubla, desigur este vorba de personalitate morala si spirituala, dar care este duplicitara si contradictorie: una pentru vazul lumii si alta ascunsa de vazul lumii.

Revenind la Marcu capitolul 7, tot continutul versetelor 7-20 este determinat de Isaia 29, 13: ce intra si ce iese din om, cinstirea lui Dumnezeu nu cu "invataturi care sunt porunci omenesti" prin neglijarea "poruncii lui Dumnezeu": "ati lepadat porunca lui Dumnezeu ca sa tineti datina voastra".

De aceea, cel ce leapada porunca lui Dumnezeu, si porunca lui Dumnezeu este mantuirea noastra, este fatarnic, asa cum a fost mai marele sinagogii care s-a opus minunii vindecarii femeii garbove, vindecare care inseamna mantuire, in ziua sabatului (Luca 13, 15). Lipsa acestei ADECVARI intre GURA  si INIMA, intre VORBA  si FAPTA, intre PREDICA si VIATA, face ca unele din armele duhovnicesti recomandate de Mantuitorul Hristos sa devina arme ale fatarniciei: milostenia (Matei 6, 2), rugaciunea (Matei 6, 5), postul (Matei 6, 16). Tocmai de aceea spuneam ca nu face parte din categoria: bucate care intra in gura sau in pantece, pur si simplu, dar el poate deveni  arma a fatarniciei daca bucatele care intra in pantece intra cu justificarea prioritara "ca sa se arate oamenilor", si daca postul nu este insotit de ceea ce trebuie sa iasa din inima omului: rugaciunea. Iata deci cum fapte si realitati cu valoare autentic crestine, recomandate de Mantuitorul Hristos, pot deveni fapte si realitati care califica pe cel fatarnic, deci fara valoare in fata lui Dumnezeu si, de aceea, fapte sau realitati care nu aduc mantuirea noastra.

3. Dar daca sunt fapte crestine care intelese si practicate gresit pot deveni fapte fatarnice, sunt si fapte pur umane care apartin exclusiv fatarnicului: judecata fratelui(Matei 7, 1), in loc de iertarea lui (Luca 6, 37); judecata fratelui este fatarnicie pentru ca cel ce judeca este fara Dumnezeu, cel ce judeca se opune vointei lui Dumnezeu, si nu numai atat cel ce judeca se substituie pe sine lui Dumnezeu, care este Judecatorul nemitarnic. apartine exclusiv Fiului care ne-a mantuit si nu poate apartine omului care trebuie sa se mantuiasca pe el insusi prin Judecata", dar criteriul acesta este: omul nu poate judeca pe semenul sau pentru ca nu poate sa-1 mantuiasca. Judecata crestina este un act de mantuire si nu este un act de dreptate umana; inteleasa in alt fel devine un act de osanda.

4. Matei capitolul 23, ocupa un loc cu totul special  tema fatarniciei. Cuvintele de mustrare ale Mantuitorului: "Vai voua, carturarilor si fariseilor fatarnici!", apar de sapte ori. Acest capitol este cea mai aspra si comprehensiva condamnare a fatarniciei. Matei capitolul 23 este exemplificarea textului din Isaia 29, 13.  Mantuitorul Hristos stabileste un principiu care are o frumusete si o valabilitate extraordinare, caci el izvoraste din bunatatea, iubirea si mai ales credinciosia lui Dumnezeu: pacatul fatarniciei in slujirea lui Dumnezeu nu impiedica lucrarea harului lui Dumnezeu, dar poate sa sminteasca, sa "inchida imparatia cerurilor inaintea oamenilor" prin sminteala: "toate cate va vor zice voua (fariseii si cartura-rii) faceti-le si paziti-le; dar dupa fapta lor nu faceti, ca ei zic, dar nu fac" (versetul 3).

Versetul acesta nu poate fi inteles in toata frumusetea lui divina pe care o arata, fara versetul 13: desi ceea ce spune fatarnicul, fariseii si carturarii, trebuie facut si pazit, independent de fapta lor, totusi fatarnicia poate sa inchida imparatia cerurilor inaintea oamenilor si vina exclusiva este a lor, a fatarnicilor, a fariseilor si carturarilor, si nu a celor care se smintesc de fatarnicia lor: "Ca inchideti imparatia cerurilor inaintea oamenilor; ca nici voi nu intrati si nici pe cei ce vor sa intre nu-i lasati". Consecintele fatarniciei sunt absolut catastrofale: refuzul clar al mantuirii personale, din partea fatarnicului, si apoi fatarnicia devine instrumentul desavarsit al refuzului celui care are nesansa sa se sminteasca de fatarnicia slujitorului lui Dumnezeu.

In continuare, Mantuitorul Hristos ne arata ce fac fatarnicii, care este de fapt esenta fatarniciei. Aceste pacate sunt trei la numar, pe care le voi aranja in ordinea gravitatii lor:

Formalismul, in diferitele aspecte prin care se manifesta: vestimentar, ritual, legalistic, devotional (versetele 5, 14, 23, 25, 27). Formalismul acesta este manifestarea cea mai vizibila, este semnul cel mai evident al fatarniciei si, de aceea, la Matei capitolul 23, Mantuitorul Hristos insista cel mai mult asupra lui. Formalismul este neconcordanta sau discordanta care poate sa devina antinomie a pacatului, intre buze si inima, intre gura si inima, intre vorba si fapta, intre omul cel dinlauntru si intre omul cel din afara; formalismul religios, inteles in manifestarea lui rituala, vestimentara, devotionala, creeaza o duplicitate sau o personalitate dubla, care este semnul clar al prezentei acestei stari sufletesti  si se ajunge la aceasta stare nefireasca datorita NECOORDONARII dintre buze sau GURA si INIMA, dintre VORBA  si FAPTA, dintre a zice si a face ceea ce se zice. Gura si inima, vorba si fapta, sunt intotdeauna doua lucruri care pot fi oarecum deosebite, dar coordonarea lor formeaza unitatea de viata a crestinului sau slujitorului adevarat, unitatea aceasta mistica, dar existentiala care caracterizeaza viata sfantului.

La Matei capitolul 23 Mantuitorul Hristos combate vehement FORMALISMUL RELIGIOS care este poarta prin care fatarnicia patrunde in lume; si trebuie spus ca este poarta cea larga. Mantuitorul Hristos combate rugaciunea formala sau fatarnica ce este "mai multa osanda" (versetul 14), Mantuitorul Hristos combate zeciuiala, ca randuiala a Legii celei Vechi si stim din pilda vamesului si fariseului ca zeciuiala nu indrepteaza pe nimeni, si apoi. prin metafora paharului si blidului, curatite doar pe dinafara si prin metafora mormantului, varuit si frumos pe dinafara, dar plin de "toata necuratia" inauntru, Mantuitorul doreste desfiintarea despartiturii  care imparte fiinta umana a crestinului si slujitorului in doua parti opuse: cea din afara si cea dinlauntru: "Asa si voi, pe dinafara va aratati drepti oamenilor, inlauntru insa sunteti plini de fatarnicie si faradelege" (versetul 28).

Folosirea in acest verset a celor doua cuvinte, fatarnicie si faradelege, ne arata clar ca fatarnicia este o manifestare pacatoasa impotriva voii lui Dumnezeu aratata acum in lume prin Fiul Sau Cel intrupat.

Templul(iubirii, cuplului, familiei, relatiei, etc): TEMPLUL este SFANT si nu aurul templului, asa cum credeau fatarnicii, altarul este sfant si nu darul care se aduce la altar este sfant asa cum credeau fatarnicii. In ambele cazuri, atat aurul, cat si darul isi iau sfintenia de la templu si respectiv altar. Condamnarea celor care cred ca sursa sfinteniei nu este templul, inteles ca si casa a lui Dumnezeu (Matei 21, 13; Luca 19, 46) si altarul templului, ci aurul si darul, adica ofranda omeneasca, randuiala omeneasca, este totala si in cuvinte nemaiintalnite in tot Noul Testament: "Nebuni si orbi!" (versetele 17, 19). Nebunia in sens biblic este indepartarea de Dumnezeu, instrainarea de Dumnezeu , iar orbirea, nu inteleasa in sensul literal al cuvantului, inseamna nu numai cel care nu vede, adica nu intelege voia lui Dumnezeu, ci in primul rand, aici la Matei capitolul 23, desemneaza pe cel care nu vede si nu intelege voia lui Dumnezeu, dar vrea sa conduca pe altii la aceasta vedere si intelegere a voii lui Dumnezeu; de aceea ei sunt numiti "calauze oarbe" (versetul 24). Aceasta este tragedia fatarnicului care se indeparteaza sistematic de ceea ceapropie de Dumnezeu si merge pe cai fara iesire, pe cai oarbe, catre Dumnezeu.

Legea Veche: Mantuitorul Hristos foloseste numai un exemplu din Legea Veche: zeciuiala. Si foloseste acest exemplu pentru ca iudeii, in special fariseii si carturarii, erau foarte stricti in legatura cu practica zeciuielii. Zeciuiala sau a zecea parte din tot ceea ce omul agonisea prin truda lui zilnica, avea caracter cultic (Levitic 27, 30-33), dar zeciuiala era sursa de venit pentru templu si chiar pentru stat si se folosea si pentru scopuri de caritate. Este important sa observam ca Mantuitorul Hristos nu condamna sau interzice practica zeciuielii in versetul 23, ci numai faptul ca fariseii si carturarii, fatarnicii, adica au "lasat partile mai grele ale Legii: judecata, mila si credinta" si au dat prioritate acestei practici formale, zeciuiala. Prin firea lucrurilor, zeciuiala este desfiintata si inlocuita cu "darul" credinciosului, care este acum in consonanta cu darul mare pe care intruparea Mantuitorului l-a adus in lume.

Mantuitorul Hristos ne cere sa respectam si sa facem, sa indeplinim partile mai grele ale Legii, si din Lege, Mantuitorul Hristos alege doar trei precepte: JUDECATA, MILA si CREDINTA. Este greu de spus de ce Mantuitorul Hristos alege aceste trei precepte numai; se poate presupune doar ca acestea erau probabil cele mai neglijate de farisei si de carturari, adica de fatarnici sau poate ca erau cele mai putin intelese de ei in perspectiva "gandului Domnului", in perspectiva mantuirii. De aceea: judecata, mila si credinta sunt partile "mai grele" ale Legii. In acest context al fatarniciei, partile "mai grele" ale Legii, judecata, mila si credinta, par sa fie ceea ce fatarnicii, fariseii si carturarii, neglijau intr-o masura mai mare si aceasta neglijare a lor este ceea ce inchide imparatia cerurilor inaintea oamenilor, este ceea ce impiedica mantuirea. Iar cei ce refuza mila lui Dumnezeu, cei ce refuza mantuirea, darul acesta al lui Dumnezeu, sunt numiti de Mantuitorul Hristos: "nebuni si orbi", "calauze oarbe", "serpi, pui de vipere", adica "fatarnici" si toate aceste calificative se refera nu la conditia lor biologica, fiziologica sau mintala, ci la conditia lor spirituala: refuzul mantuirii, indepartarea de Dumnezeu.

 Profetii: relatia fariseilor si carturarilor cu prorocii si cu dreptii este dezvaluita in toata realitatea ei sumbra. Pe de o parte, fariseii si carturarii zidesc mormintele prorocilor si impodobesc pe cele ale dreptilor si acest lucru in sine este semn de respect si de cinstire a inaintasilor lor, de identitate comuna cu mostenirea lor; in acelasi timp, condamna pe parintii lor care au varsat sangele prorocilor. Pe de alta parte insa, fariseii si carturarii marturisesc, adica recunosc, ca ei sunt fiii ai celor care au ucis pe proroci. Si Mantuitorul Hristos dezvaluie adevarata fata a fariseilor si carturarilor: "voi intreceti masura parintilor vostri" (versetul 32).

Si apoi verdictul ce va cadea asupra lor in cuvinte de acuzare ne mai intalnite in Noul Testament: "Serpi, pui de vipere (vipere sunt parintii lor n. n.) cum veti scapa de osanda gheenei?" (versetul 33). Ceea ce are in vedere aici Mantuitorul Hristos este un lucru precis: fariseii si carturarii intrec masura parintilor lor, pentru ca ei sunt CEI  CARE vor DARAMA  TEMPLUL TRUPULUI SAU, prin Rastignirea pe Cruce. In sfarsit, cea mai grava urmare a pacatului fatarniciei, este faptul ca fariseii si carturarii, fatarnicii, REFUZA CONSTIENT sau INCONSTIENT, dar perseverent, mantuirea lor personala si, prin aceasta, ei devin instrument sau piatra de poticnire, devin prilej de sminteala pentru altii si pentru mantuirea lor.

 Galateni 2, 3: apostolul Petru, "inainte de a veni unii de la Iacob, el manca cu cei dintre neamuri, dar cand au venit ei se ferea si se osebea, temandu-se de cei din taierea imprejur" (versetul 12). Acest fel de atitudine a apostolului Petru este numita de apostolul Pavel "fatarnicie;". Sensul cuvantului fatarnicie aici este: tradare sau cel putin neglijare a adevarului Evangheliei, asa cum se poate vedea din versetul 14: "am vazut ca ei nu calca drept dupa cuvantul Evangheliei" si aceasta tradare sau neglijare a adevarului Evangheliei este o expresie a necredintei. Apostolul Petru urma, de fapt, "faptele legii" si acestea nu mantuiesc, nu "indrepteaza" caci mantuirea, indreptarea vine "prin credinta in Iisus Hristos" (versetul 16). Asadar, dupa Galateni capitolul 2, fatarnicia este nerespectarea Evangheliei lui Hristos si aceasta nerespectare, izvorata din necredinta sau din credinta care nu este suficient de tare si amandoua duc la indepartarea de Mantuitorului Hristos, la o posibila indepartare de mantuire.

 Timotei 4, 2: "Fatarnicie” se refera la purtarea ereticilor care se indeparteaza de credinta adevarata. Ca si la Galateni 2, 13 aici fatarnicie inseamna tradarea sau neglijarea Evangheliei, dar aici are o nuanta in plus: tradarea adevarului Evangheliei; erezia este urmarea nerespectarii adevarului Evangheliei lui Hristos, erezia este "fatarnicia unor mincinosi". In cazul concret de la I Timotei 4, 2, fatarnicia este: interzicerea sau oprirea "de la casatorie (unirea femininului cu masculinul in mod echilibrat )  si de la unele bucate". Adevarul Evangheliei este ca amandoua, casatoria (unirea principiului feminin si masculin in OM) si bucatele (hrana spirituala si materiala), sunt de la Dumnezeu: "pe care Dumnezeu le-a facut" si ele sunt facute si lasate noua "pentru cei credinciosi si pentru cei ce au cunoscut adevarul". Asadar, adevarul nealterat al Evangheliei este parte a credintei adevarate, este parte a mantuirii, iar ceea ce este indepartare de adevarul Evangheliei, este fatarnicie .

De aceea, fatarnicia este lipsa prezentei si lucrarii lui Dumnezeu in viata si activitatea omului. Crestinul adevarat, slujitorul adevarat nu poate si nu trebuie sa fie fatarnic, crestinul sau slujitorul adevarat al lui Dumnezeu nu poate si nu trebuie sa fie fara Dumnezeu, crestinul sau slujitorul adevarat al lui Dumnezeu nu poate si nu trebuie sa fie fara sau departe de adevarul divin, de adevarul Evangheliei. A fi fatarnic inseamna a fi si a trai fara Dumnezeu; se afla in aceasta situatie nefireasca pentru ca nu cunoaste pe Dumnezeu in plenitudinea adevarului divin, Il cunoaste partial sau gresit.(Extras din "Despre pofta. Fatarnicie si sminteala " de Pr. Silviu-Petre Pufulete)

„Este o stare cumplită pentru fiinţa umană. Un asemenea om se păcăleşte şi joacă un teatru penibil. 
Mai ales ego-ul său este prezent şi se exacerbează.” 
prof. yoga Gregorian Bivolaru

Neîntâmplător, cuvântul „făţărnicie” provine de la „faţă”. Până îşi atinge omul propria esenţă, ego-ul îi dă ghes să se comporte împotriva firii sale, să-şi ia o altă înfăţişare, pentru a părea mai bun sau mai important în ochii celorlalţi. Individul urmează deseori acest imbold nefast, căzând pradă dorinţei de a fi considerat excepţional. Uneori îşi dă seama de asta, dar îşi găseşte tot felul de scuze, dar de cele mai multe ori o face chiar inconştient. Există mai multe tipuri de făţărnicie. În general, când ne gândim la prefăcuţi, ne apare în minte o persoană care-şi foloseşte măştile pentru a obţine beneficii, un cinic a cărui deviză este „scopul scuză mijloacele”. Ei pot să-i păcălească o vreme chiar şi pe cei mai inteligenţi oameni. Dar nu pot păcăli la infinit. La fel ca în povestea despre un maimuţoi şi un măgăruş, prieteni foarte buni. Măgăruşul îşi spunea mereu că nu e prea deştept şi de câte ori trebuia să ia decizii se baza pe amicul său. Aşa că era sfătuit să aducă de la piaţă banane şi nuci, să-l care pe maimuţoiul cel vioi, care pretindea că este bătrân şi bolnav, să facă tot felul de lucruri pe care măgăruşii nu le fac de obicei. 

Într-o zi, maimuţoiul a găsit o blană de leu şi i-a cerut măgăruşului să se dea în glumă drept stăpânul animalelor, iar maimuţoiul să joace rolul celui mai apropiat şi devotat supus, mâna sa dreaptă. Măgăruşul s-a codit cât s-a codit, dar până la urmă a acceptat, pentru că avea încredere deplină în prietenul său. Maimuţoiul a convins apoi toate animalele din pădure să se supună poruncilor sale, căci juca rolul mesagerului care cere să se facă ceva în numele stăpânului. Cu ajutorul măgăruşului îmbrăcat în piele de leu, a reuşit să se facă ascultat foarte repede şi tot amâna momentul în care să dezvăluie „gluma”. Dar într-o bună zi, vulturul uriaş care era duşmanul leului a făcut un popas în pădure. Când a aflat că maimuţoiul era mâna dreaptă a stăpânului animalelor şi mesagerul acestuia, s-a repezit asupra lui şi l-a mâncat. 

De dragul avantajelor personale 

La început astfel de făţarnici pot părea strălucitori. Nici nu-i de mirare, căci, după câte spunea Edmund Burke, „făţărnicia îşi permite să promită lucruri magnifice, pentru că, netrecând niciodată mai departe de promisiune, nu trebuie să dea, de fapt, nimic”. Cuvintele cuiva care ne oferă marea cu sarea ne gâdilă auzul şi ne stârnesc imaginaţia. Ah, ne este prieten bun, ne iubeşte, şi-ar da şi viaţa pentru noi, o să fim mereu împreună! Pentru o vreme, prefăcutul o să dea impresia că e cu adevărat inimos şi bineintenţionat. Dar cu timpul vedem că lucrurile nu stau chiar aşa.Te caută numai când are nevoie de tine, dar e de negăsit când tu ai nevoie de sprijin sau măcar de o îmbărbătare. Eşti într-o perioadă în care testele spirituale se ţin lanţ? Doamne fereşte să te bizui pe susţinerea lui fraternă, pe obiectivitatea şi pe discernământul lui. „Nu, nu pot să te ajut. Nici eu nu ştiu de ce. Aaaa! Mi-am adus aminte. Am foarte multă treabă. Realmente. Şi mi-au venit rudele din străinătate. Şi trebuie să le fac de mâncare. Şi... ţi-am zis că mi-a murit furnica?... Aveam o furnică, ţineam foarte mult la ea, parcă era copilul meu şi a murit. Acum sunt în doliu, nu pot să te ajut nici azi, nici mâine, nici poimâine...” Făţarnicii nu pot să-ţi fie cu adevărat prieteni. Se tem de trădare: fie că tertipurile lor vor fi scoase la iveală, fie că ceilalţi se vor folosi de ei. Dacă nu e şansa să fie trădaţi, atunci „prietenii” sunt victime perfecte, pentru că lumea se împarte, în viziunea făţarnicului, în două categorii: cei care profită şi cei de pe urma cărora se profită. Vor minţi în ambele cazuri, fie pentru a-şi acoperi greşelile şi a le face să pară bine justificate, fie pentru a obţine, din nou, ceva. În timp însă, cei din jur vor înţelege cum stau lucrurile şi nu numai că făţarnicul nu va mai putea să-şi aplice planurile de a profita de pe urma celorlalţi, dar va fi şi ocolit şi privit cu scepticism. Oricât de mult ar susţine că s-a transformat. Ceilalţi vor crede că e un nou truc din arsenal pentru a-i păcăli. E foarte greu pentru un mincinos să ajungă să i se dea din nou crezare.

Acest tip de făţarnici nu-şi dau seama că, de fapt, câştigul obţinut astfel nu-i ajută prea tare. Chiar dacă reuşesc, să zicem, să capete admiraţia celorlalţi, nu se vor putea bucura de ea. Vor fi prea ocupaţi să mintă în continuare pentru a menţine iluziile pe care le-au creat, de teama ca nu cumva ceilalţi să-şi schimbe părerea despre ei. Culmea este că aceleaşi avantaje pe care le obţin prin falsitate le-ar putea obţine aproape sigur prin sinceritate. 

În general, făţarnicii de acest fel şi spiritualitatea autentică nu se prea intersectează, decât dacă spiritualitatea e încă o armă din „arsenalul” lor. E imposibil să aspiri cu toată fiinţa spre realizări spirituale, spre samadhi, spre Dumnezeu şi în acelaşi timp să cauţi să înşeli, să păcăleşti, să strângi un minim de beneficii cu un maxim de efort şi meschinărie. Spre deosebire de celelalte tipuri de făţărnicie, acesta este complet voluntar, planificat şi conştient. Dacă suntem lucizi şi sinceri cu noi înşine, îl putem repera şi chiar renunţa la un asemenea mod de a relaţiona cu ceilalţi.

Minciuni de teama respingerii  

Moliere spunea că făţărnicia este un viciu la modă, iar viciile la modă sunt luate drept virtuţi. Acesta este cel de-al doilea tip de făţărnicie: cea socială. Sunt multe cazuri în care oamenii se prefac prietenii cuiva, pentru a le mărturisi altora că de fapt detestă acea persoană. Multora li se pare normal, ba chiar admiră faptul că pot minţi cu zâmbetul pe buze, prefăcându-se că simpatizează pe cineva. Unii însă nici nu le observă duplicitatea. Această atitudine este câteodată considerată chiar politicoasă. Dar politeţea înseamnă să ne comportăm cu amabilitate chiar dacă nu ne place în mod special cineva, nu să linguşim şi să ne dăm drept cei mai buni amici. 

Tendinţa de a ne purta uneori chiar contrar sentimentelor noastre în faţa celorlalţi poate să îşi aibă originea în teama de a nu fi acceptaţi aşa cum suntem. Ni se pare că nu suntem destul de buni sau destul de extraordinari pentru ceilalţi. Poate ceva din felul nostru de a fi nu corespunde cu ideile grupului din care facem parte şi atunci ne prefacem pentru a rămâne în grupul în care ne dorim să fim. Unii cred chiar că e mai bine să nu-şi exteriorizeze adevăratele păreri şi sentimente pentru ca ceilalţi să nu îi poată răni. Ei spun că mai bine pretinzi că eşti aşa cum şi-ar dori ceilalţi să fii pentru ca ei să nu aibă motive să sară asupra ta. În anumite cazuri, făţărnicia este chiar regulă de comportament. „Cei mai mulţi oameni au văzut lucruri mult mai şocante în viaţa privată decât cele de care se arată şocaţi în public”, spunea Edgar Watson Howe. În anumite grupuri unele fapte sau idei sunt deseori condamnate de toţi membrii... chiar şi de cei care sunt de acord cu ele! Atunci, această minciună este încurajată şi de presiunea celorlalţi din grup: cum să fii tu de acord cu un lucru pe care toţi îl comentează negativ? Asta ar însemna ca, prin extensie, şi tu să fii rău. Dacă de exemplu câteva persoane privesc un film în care se desfăşoară o scenă erotică foarte frumoasă şi majoritatea etichetează acea scenă drept „vulgară”, ceilalţi, dacă nu sunt foarte fermi în ideile lor, vor vorbi împotriva ei, chiar dacă le-a plăcut. „Foarte vulgară scena, nu-i aşa? Demnă de un film XXX! Cum, ţie ţi-a plăcut?! A, nu? Am crezut o clipă că da şi mă gândeam că-mi pierd stima pentru tine. Ei, glumesc. A, zici că nu trebuia băgată scena aici, aşa ziceam şi eu. Lumea ar fi mai bună fără aşa ceva, nu crezi? NU?! A, ba da, aşa crezi şi tu, numai că glumeai cu mine. Ştiam eu.” 

Compromisuri pentru a fi recunoscuţi în ierarhie 

Din nevoia de a fi acceptaţi, de a fi priviţi ca inteligenţi sau virtuoşi, prefăcuţii sociali îşi pun o mască şi pretind a fi altfel decât sunt cu adevărat. Pentru ei făţărnicia e regulă de comportament. Dacă nu au aceeaşi părere ca prietenii lor, nu contează. Se prefac. Exprimă cu multă patimă părerile grupului, oricare ar fi ele. Aşa se străduiesc să demonstreze că sunt inteligenţi şi au un cod moral adecvat. Dar dorinţa de a părea inteligenţi ne face deseori să nu putem fi astfel, spunea cineva. Cel care îi urmează mereu pe ceilalţi când vine vorba de a judeca, renunţă la propriile sale gânduri şi îşi foloseşte toate forţele şi energia pentru a-şi face masca credibilă. Este normal atunci ca adevărata sa fiinţă să aibă de suferit. În primul rând, mai are prea puţin de investit pentru sine, iar în al doilea rând, se neglijează în favoarea acceptării condiţionate a celorlalţi.O altă problemă, la care se gândesc prea puţini dintre prefăcuţii sociali, este următoarea: cât de tare poţi să spui că eşti prieten cu cineva când trebuie mereu să pretinzi că eşti altcineva şi să fii de aceeaşi părere cu prietenul tău? Poate să se numească cu adevărat prietenie dacă ideile diferite te pot arunca în dizgraţie? Nu poţi să spui că o amiciţie legată de mâini şi de picioare cu diferite convenţii este adâncă. Dacă se destramă, s-ar putea să descoperi că n-ai pierdut atât de mult pe cât credeai că vei pierde. Desigur, politeţea şi sentimentele celuilalt trebuie respectate, a le arunca la gunoi „pentru că ar însemna să ne prefacem” este o prostie. Să spunem că nouă ne place extraordinar de tare o cântăreaţă, iar prietenul nostru nu poate suporta acea persoană. Este făţărnicie să declarăm că nici noi nu putem s-o înghiţim, dar este nepoliticos şi lipsit de sensibilitate să-i vorbim în continuu de ea. O idee ar fi ca pur şi simplu să nu aducem prea des vorba de ea.

Oricare ar fi motivul pentru care doreşti să te prefaci că eşti altcineva, e mai uşor să renunţi la un asemenea impuls când cresc încrederea în sine şi curajul. Altfel nu-ţi prea vine să zici ce ai pe suflet şi să recunoşti că ai păreri diferite. Dacă eşti sigur pe tine şi îndrăzneţ, nu-ţi faci griji că lumea ta se va dărâma în urma unei mărturisiri de neapartenenţă la curentele de gândire din comunitate. Adaugă şi centrarea în sine la cele două calităţi şi măştile încep să dispară în favoarea dezinvolturii şi a libertăţii. În locul tendinţei către exterior care dictează să ne acomodăm la modul de a gândi al celorlalţi şi să ne comportăm cum îşi doresc ei să ne comportăm, se amplifică o tendinţă către interior, către a fi noi înşine. Atunci vor apărea şi cei care să ne accepte aşa cum suntem, să ne fie cu adevărat apropiaţi, cu care să împărtăşim sincer aspiraţiile, dorinţele, ideile noastre despre lume. În schimb, dacă pretindem că suntem altcineva, ei ne vor ocoli, simţindu-ne falsitatea. Făţarnicul social, care pretinde pentru a urca pe scara „respectabilităţii”, îşi pune sufletul pe masă şi îi lasă pe ceilalţi să îl cizeleze după propria lor imaginaţie sau dorinţă. În schimb, ar putea să ia el dalta în mâini şi să se modeleze conform aspiraţiilor şi vocii sale interioare.Nietzsche spunea odată: „Minciuna cea mai comună este cea prin care omul se minte pe sine; a-i minţi pe alţii este relativ o excepţie.” Până acum am vorbit de făţărnicia faţă de ceilalţi. Ce se petrece însă atunci când suntem făţarnici faţă de noi înşine? Deseori pretindem în sinea noastră că suntem excepţionali, putem face orice, suntem cei mai grozavi, cei mai frumoşi, cei mai cei! Facem asta intuind în adâncul sufletului că nu este adevărat. Ne umflăm în pene pentru a ne simţi cei mai buni, cei mai nedreptăţiţi dintre toţi - pentru că fiind cei mai buni, ar fi normal să avem parte de tot ce e mai bun, nu? - cei mai excepţionali din galaxia natală. Ne este foarte greu să ne vedem propriile greşeli, propria prostie. Aproape tot timpul, ceilalţi sunt de vină. La cursul de yoga săptămânal sau în tabăra de vară ne sar în ochi tocmai colegii care lucrează prea încordat asane sau fac tapasurile cu o atitudine egotică, cei care moţăie în meditaţie, tocmai când, în timpul meditaţiei, ne aruncăm şi noi privirea prin sală. Ne indignează cei care surâd condescedent şi dau sfaturi spirituale, dar nu prea emană afecţiune… Numai noi suntem în comuniune cu îngerii şi mereu fără de prihană.

Foarte rar ne judecăm după aceleaşi standarde după care îi judecăm şi pe ceilalţi. Ceea ce numim păcat la alţii, numim „experiment” la noi, era de părere Ralph Waldo Emerson. Sau, după cum atrăgea mucalit atenţia un autor anonim, mulţi cred că răul nu e rău dacă e făcut de oameni aşa de drăguţi ca noi. Ne e teamă să ne privim în ochi şi să ne vedem toate slăbiciunile şi greşelile. Preferăm să ne considerăm invincibili şi extraordinari. Atunci când cineva ne dezvăluie adevărata noastră faţă, sărim ca arşi, susţinem că suntem nedreptăţiţi, citiţi prost. Nu suntem aşa! Noi ne cunoaştem, noi suntem complet altfel. Suntem modeşti, de altfel, nu vă spunem adevărul: că Soarele ne străluceşte în frunte, Luna ne-a dat razele ei să ni le punem în jurul capului şi suntem, de fapt şi de drept, singurii care ştiu cu adevărat cum stau lucrurile. V-am spus noi vreodată asta? Nu. Dar aşa este.Dumnezeu nu te va încuraja să te minţi singur, ci va acţiona astfel încât să-ţi dărâme falsele impresii pe care le ai despre tine şi te va ajuta să separi ceea ce este adevărat de ceea ce e fals. Dar e greu să suporţi acest lucru. Ar însemna să recunoşti că te minţeai singur, să renunţi la tronul pe care ţi l-ai construit… şi chiar să nu mai pari atât de grozav în ochii celorlalţi. Tocmai tu! 

Însă ego-ul mai are arme de apărare, cu care să te poţi minţi în continuare. „Nu e adevărat,” spune el, „uită-te cât de multe lucruri ai aflat. Ai avut atâtea stări ieşite din comun, experienţe paranormale, de toate! Ai trăit stări de comuniune profundă cu Dumnezeu! Cine a mai trăit atâtea? Uită-te, şi ceilalţi recunosc acest fapt. Doar el nu vrea să vadă cât de mult ai înaintat. Poate e orb. Poate că întotdeauna a fost cam orb, dar tu erai prea mic pentru a vedea asta.” Aşa că îţi şopteşti singur în ureche tot felul de vorbe dulci, păcălindu-te cât poţi ca să nu fi pus în faţa adevărului. De fapt atunci nu lupţi împotriva maestrului, ci împotriva propriului tău Sine. Pentru că ego-ul se simte ameninţat, îşi pune la bătaie toată subtilitatea pentru a supravieţui. Arunci vina în jur: maestrul nu te înţelege. El este cel care nu vede cât de extraordinar eşti! Toţi ceilalţi o văd deja, doar el nu. Problema se află sigur la el.Ego-ul are multe măşti cu care încearcă să te fure în peisaj şi să te abată de la calea ta. Îţi va găsi scuze pentru defecte cu atât mai eficiente cu cât are mai puţine de scuzat. Te va încurca în propriile tale feţe. Nu-ţi vei da seama că el se află în spatele tuturor acestor lucruri. Vei crede că scuzele greşelilor tale sunt mai mult decât justificate, că sunt reale şi le-ar folosi chiar şi un maestru. Trebuie să fii foarte atent pentru a vedea că te înşeli. 

Să ne privim cât de obiectiv posibil, să ne analizăm şi să vedem care sunt tendinţele noastre de făţărnicie. Cu alte cuvinte, să observăm unde ne minţim singuri, unde încercăm să ne păcălim, să pretindem faţă de noi că suntem altceva decât în realitate. Chiar faptul de a vedea adevărul şi a identifica tendinţa de autopăcălire ne va ajuta să ne oprim mult mai uşor. Dacă n-am şti cum arătăm, am putea să ne convingem singuri că avem ochii violeţi, dar odată ce-i vedem într-o oglindă şi sunt verzi, căprui sau albaştri, nu mai putem decât cu o încăpăţânare extraordinară să ne repetăm că sunt violeţi. Dar dacă pentru noi e aşa de important ca ochii să fie violeţi, s-ar putea la început să ne vină să spargem oglinda pentru îndrăzneala de a ne fi spus altceva. 
E dificil să încetezi să te minţi singur. Dacă îi minţi pe ceilalţi, o faci pentru ca ei să te accepte. Dacă te minţi pe tine, o faci pentru ca tu să te accepţi. Vrem să fim extraordinari mai ales pentru noi înşine, pentru că ne este greu să ne acceptăm defectele şi să ne respectăm chiar şi în perioadele când nu ne aflăm pe culme. Poţi să iubeşti un căţeluş prăpădit şi prostuţ de pe stradă, dar dacă te uiţi în oglindă şi vezi un căţeluş prăpădit şi prostuţ, adesea îţi vine să strigi de furie, de nemulţumire, pentru că tu trebuie să fii un lup mândru, dacă nu chiar leu.  Când te iubeşti şi te accepţi până şi în ipostaza de căţeluş prăpădit, poţi începe să te transformi. Vezi ce anume te împiedică să devii ceea ce îţi doreşti să fii şi înlătură piedica. Cei care te iubesc cu adevărat ţi-au ghicit probabil defectul, chiar dacă l-ai dosit sub atâtea măşti. Oricum nu mai ai ce ascunde, iar ei te vor aştepta să te transformi potrivit idealurilor tale. Dumnezeu e mereu acolo şi te iubeşte, indiferent câte cusururi ai avea. Singura persoană care mai trebuie să te accepte şi să te adore aşa cum eşti… eşti tu.